Munțomania carpatină cronică

Mi-am uitat inima în Carpați, sau mai degrabă poate că mi-am lăsat-o intenționat acolo, să o pot regăsi doar când mă întorc la ei, la Munții mei...

Totul a început când m-au încolțit din toate părțile și mi-au ordonat scurt, clar și răspicat: „Avem nevoie de inima ta!”. Glasul bandei Carpaților mi-a răsunat limpede în timpane  și m-am lăsat tâlhărită irevocabil, fără pic de ezitare, cu încrederea unui copil în părinții săi; ba chiar le-am deschis singură ușa și i-am invitat să fure tot, fără să-i mai întreb la ce aveau nevoie de  ea, de inima mea. Până la ultima firimitură m-au jefuit, mi-au prădat și atrii și ventricule... Dar cum era să nu le dau ce a fost oricum dintotdeauna al lor?! Și cu, și fără știrea mea, înainte de a locui între plămânii mei, inima mea a bătut în ei, în pământul din Munții mei...

De accea, mi-am dat eu seama mai târziu, la munte mă mișc ca și cum n-aș avea greutate. Nu știu care e explicația fizico-chimică pentru acest fenomen (poate mă ajută cineva cu experiență în domeniu? Aș aprecia nespus, mulțumesc anticipat!) –, dar la munte oasele mele de om se preschimbă în oase pneumatice, pline cu aer, ca ale păsărilor. De aceea simt că zbor. Inima îmi bate diferit, o simt de fiecare dată. Sângele-mi curge prin vene altfel, ca firul de mătase prin țesătura iei. Carnea mea are altă consistență, altă densitate când sunt (una) cu ei, cu Munții mei...

Vă garantez că, la electrocardiogramă, graficul trasat de mișcările inimii mele este identic cu conturul desenat de urcușurile și coborâșurile Carpaților pe teritoriul României. Se poate împărți și el în 3: EKG-ul Occidental, EKG-ul Meridional și EKG-ul Oriental. Am și eu în piept Carpații mei de Curbură, încolăcindu-se în jurul Depresiunii Colinare a Transilvamintirilor. Iar despre lanțul munților vulcanici din inima mea, mă mărginesc la a vi-i prezenta – aștept să ne cunoaștem mai bine până să vă povestesc și cum am reușit să-i culc, și cum îi mângâi pe creștet ca pe bebeluși, cântându-le șoptit dulci cântece de leagăn, doar-doar să-i țin la somn, să nu le trezesc vechea poftă de a erupe... Ei sunt Oaș, Gutâi, Țibleș, Călimani, Gurghiu și Harghita – vechi prieteni adormiți, nu stinși, așa se spune corect; s-a descoperit că un vulcan nu poate fi declarat stins definitiv, fiindcă nu știi niciodată când i se face poftă magmei să mai tragă o dușcă de oxigen. Are și ea dreptul la capriciile ei și fără să i-l dea știința noastră atotcunoscătoare, nu? Interesantă nuanța creștină, nu-i așa? Încă un indiciu ascuns cu delicatețe fix sub nasul nostru de cercetători neobosiți, cu subtilitatea de care numai Dumnezeu e în stare. Cum ridică El cortina, culmea, fix când ne credem noi cei mai deștepți! Și câte are El să ne învețe numai de la ei, de la Munții mei!...

Dac-ar fi să insist la Dumnezeu cu o singură dorință egoistă, să-i cer un singur ceva doar pentru mine, să-I spun facă-se voia mea cu asta – ar fi negreșit să-mi mai îngăduie suficiente zile pe acest pământ încât să-mi pot vedea Carpații. În încăpățânarea mea de copil răsfățat îmi vine să spun pe toți!, și totuși, respectând limita bunului simț în care i se cuvine unui visător să se coboare cu picioarele pe pământ, aș cere să văd măcar o mare parte din ei, fiind conștientă că, vorba cântecului de la Bosquito – și „nouă vieți tot ar fi puțin ca să ne iubim”, eu și cu ei, eu și cu Munții mei...

Așadar, cine dorește un loc în inima mea, să-și facă programare la audiere în biroul Munților mei. Cu ei aveți de negociat ce și cum, și cât, și dacă...

Ana Bănică