Muzeul inocenței din Istanbul

Într-o Turcie care trăiește „sfârșitul democrației”, în opinia scriitorului turc Orhan Pamuk, încă mai e loc să te bucuri de frumusețea unei experiențe orientale, iar pentru cei familiarizați cu cărțile sale, „Muzeul inocenței” ‒ pe care l-a gândit în tandem cu romanul omonim ‒ a devenit un reper mai mult decât cultural.

Se știe, din desele mărturii ale scriitorului, că este un împătimit de Istanbul, orașul care i-a marcat întreg parcursul vieții nu doar prin naștere, ci și prin evocare. Pentru cititorul contemporan, cunoașterea Istanbulului se poate realiza și prin lectura cărților lui Pamuk, fie că vorbim de scrierile sale de natură biografică, cum ar fi „Istanbul” sau „Alte culori”, fie că vorbim de romanele sale cu acțiuni construite în zone diferite din Istanbul: „Cevdet bey și fiii săi”, „Cartea neagră”, „Mă numesc Roșu” sau „Muzeul inocenței”.

Muzeul de care aminteam a fost creat de autor împreună cu o echipă de arhitecți într-o casă din secolul al XIX-lea în care a locuit familia Keskim între anii 1975-1999, în cartierul cel mai drag autorului, Beyoglu.

Pe cât de minuțios descrie scenele de viață din romanele sale, pe atât de migălos a organizat cele peste o mie de exponate, așezate în optzeci și trei de vitrine ce prezintă lucrurile pe care personajele din roman le îmbrăcau, foloseau, auzeau, vedeau etc. Sunt obiecte de fiecare zi, care reflectă societatea istanbuleză din clasa mai înstărită a anilor ’70.

Romanul relatează povestea pasională de dragoste dintre Kemal, un tânăr bogat, și Fusun, o verișoară mai săracă. Kemal se hotărăște să facă un muzeu al dragostei pentru Fusun în casa în care a locuit ea, unde el își petrecea serile împreună cu familia ei. Se întâlnește cu Pamuk și-l roagă să-i scrie povestea (pe care tocmai am citit-o), dându-i detalii despre cum să fie organizat muzeul (în care tocmai am intrat).

Orhan Pamuk expune, în acest muzeu, obiecte reale ale unei lumi fictive, pe care a început să le colecționeze încă din 1990, cu răbdarea colecționarului ce adună, odată cu obiectele, amintiri. Unele aparțineau familiei și prietenilor, altele sunt culese de prin Istanbul și împrejurimi, iar altele, din întreaga lume.

Chiar dacă știi că te afli în muzeul unei cărți, realitatea obiectelor te face să trăiești ficțiunea într-un „trecut-recent”, la care făcea referire și autorul vorbind despre romanele sale. „E un muzeu al unei iubiri obsesive, inocente în puritatea ei, iubirea aceea abstractă aproape, făcută din mici bucăți de realitate”, pentru că muzeele „sunt făcute nu pentru a fi vizitate, ci simțite și trăite, iar colecția este sufletul a ceea ce urmează să fie simțit, pentru că muzeele fără colecții nu sunt muzee, ci simple locuri de expunere”.

Muzeul se întinde pe patru etaje, iar cele optzeci și trei de vitrine cu exponate exprimă istoria și cronologia fiecărui capitol din carte, intitlulate și numerotate corespunzător. Un singur „capitol” nu respectă cronologia ‒ Nr.68: „4213 mucuri de țigară”, afișat la intrarea în muzeu datorită dimensiunii sale impresionante. Dacă nu ești familiarizat cu povestea, ai impresia că te afli în fața unui uriaș insectar, nu în fața țigărilor fumate de Fusun, pe care Kemal le-a adunat vreme de opt ani. De la parter și până la mansardă parcurgi universul ficțional al unei iubiri istanbuleze ce vorbește, pe un alt „palier”, și despre mentalități, într-o Turcie tradițională ce deschidea ochii din ce în ce mai mult spre o Europă modernă.

Ideea de a crea un muzeu al cărții i-a venit autorului când s-a întâlnit prima dată cu prințul Ali Vâsib, strănepot al ultimului sultan, Murad al V-lea, care trăise vreme îndelungată în exil și, întors în țară în 1982, își căuta un loc de muncă din care să se poată întreține. Cei cu care se întâlnise își închipuiau cum ar fi să fie ghid al palatului în care copilărise ca prinț. Pamuk și-a imaginat bucuria de a fi ghid și artefact în același timp, așa cum este și Kemal, cu emoția de a povesti vizitatorilor o viață trăită acum mulți ani, cu toate nimicurile ei. Aceasta e prima idee care a încolțit în mintea lui Orhan Pamuk.

Dacă parterul muzeului este ocupat de caseta 68 cu „insectarul” celor 4213 mucuri de țigară, primului etaj îi corespund vitrinele primelor 51 de capitole ale cărții, al doilea cuprinde capitolele de la 52 la 79, iar mansarda include pagini din manuscrisul autorului, cu schițele preliminare ale casetelor capitolelor pe care, potrivit romanului, i le-a dictat Kemal în acea cameră, și o impresionantă colecție a numeroaselor traduceri ale cărții în mai multe limbi.

Una din ideile care motivează apariția unui astfel de concept muzeal este legată de necesitatea de a dezvălui umanitatea indivizilor într-o lume ce pare a se depărta de această realitate, iar provocarea la care ne invită Orhan Pamuk, în muzeul cărții sale, este de a ne trăi propria poveste cu mai multă atenție la detalii, precum un colecționar de amintiri.

Pr.Cristian Muntean