„Neîncetat vă rugaţi!”

Ne vorbește Sfântul Dionisie de la Colciu (†11 mai)

- Părinte, mirenii au dreptul să practice Rugăciunea minții?

- Cum să nu? Auzi acolo! (Părintele râde). Cum nu? Cum nu? Au tot dreptul. Cea mai mare rugăciune e „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

- La călugări e nevoie de ascultare, dar la mireni care sunt condiţiile? Ei sunt mai mult plecaţi spre cele pământeşti şi e mai greu cu Rugăciunea minţii...

- Mirenii au necazurile lor, cu gospodăria, şi le e mai greu. Dar dacă mireanul are smerita-cugetare în suflet, harul Sfântului Duh se pogoară şi peste el şi nu-i vine greu.

Dumnezeu canoniseşte după bunătatea Lui, după om, că altul poate fi călugăr, dar dacă structura lui nu-i adevărată, aşezarea lui nu-i cum trebuie, atunci se necăjeşte mai mult decât un mirean în lucrarea Rugăciunii. Astea-s toate lucrurile lui Dumnezeu.

Mirenii să facă măcar ce pot şi ei, ce le orânduieşte duhovnicul lor. Sunt aici, în Grecia, familii care se scoală noaptea şi fac rugăciune. Cunosc un profesor universitar, ani de zile a stat numai în Germania, şi ţine Postul Mare ca noi, călugării, şi el şi familia lui.

Dar ce-i mai important? Cel care are Rugăciunea asta, chiar dacă stă şi vorbeşte cu cineva, Rugăciunea minţii îi merge tot timpul. Ăsta-i lucru înfricoşat, lucru îndumnezeit! El se duce, face, drege, fără ca Rugăciunea să se oprească... De aceea spun Sfintele Cărţi că în timpurile normale erau oameni care trăiau în palaturile împărăteşti şi aveau Rugăciunea minţii. Cât zbucium nu este acolo şi câtă dare de seamă, dar ei erau oameni dumnezeieşti!

Noi să zicem aşa, fiindcă datoria noastră trebuie să fie întotdeauna „Neîncetat vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5:17), să zicem mereu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, fără să ne gândim că o să dobândim Rugăciunea minţii. Şi când îţi vine gândul să cleveteşti pe unul, zi „Doamne Iisuse...”, când îţi vine vreun gând spurcat, zi „Doamne Iisuse...”. Totdeauna să se obişnuiască gura şi mintea să zică „Doamne Iisuse...” şi încet, încet, încet, nu ştii, pogoară Dumnezeu harul Său peste tine.

Dacă omul zice la fiecare respiraţie „Doamne Iisuse...”, încetul cu încetul ajungi de înveţi Rugăciunea minţii şi eşti împodobit cu ea. Însă noi suntem prinşi cu multe, şi griji, şi mândrie, şi răutate, şi vorbire de rău, şi e mai greu. Dar să ne facem datoria.

Acuma, să ajungem la Rugăciunea minţii poate n-o fi cu putinţă, dar ca să zici toată ziua „Doamne Iisuse...”, acela-i lucrul cel mai blagoslovit. Şi vrăjmaşul aude şi nu se poate apropia de tine, nu se poate apropia... Cum îmi spunea unul la mărturisire:

– Mă încurcă gândurile, şi cutare.

– Da’ zici „Doamne Iisuse...”?

– Uit să zic atuncea, uit şi mă lupt cu gândurile.

– Dar ai încercat?

– Da, am încercat, şi când am zis „Doamne Iisuse...”, odată au fugit!

Apoi vezi care este meşteşugul?... Nu poate să stea Satana când zici „Doamne Iisuse...”, căci în inima şi în mintea şi în creierul tău este „Doamne Iisuse...” – nu mai au loc gândurile.

Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât se pogoară harul Duhului Sfânt peste noi. Duhul Sfânt nu lipseşte de la noi când întrebuinţezi Rugăciunea.

- Deci nu sunt momente de părăsire.

- Nu, niciodată.

- Am citit că ar fi momente de uscăciune.

- Nu. Momente de despărţire sunt când tu singur te depărtezi.

- Prin păcat...

- Sigur. Prin păcat, prin nebăgare de seamă, adică neluare-aminte. Aceea este. Niciodată nu-i părăsit omul când are smerita cugetare în sufletul şi în inima lui. Nu-i părăsit sub nici un motiv.

Asta e paza minţii – dacă omul se smereşte, harul Sfântului Duh îl ajută. Dar dacă tu eşti depărtat şi n-ai ascultare, n-ai tăierea voii, eşti plin de mândrie... na, acelea-s arderile ispititorului.

Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos (Ed. Prodromos, 2009)