M-am născut și am copilărit în ultimul deceniu al comunismului românesc, într-un regim dictatorial. Am văzut ani de zile deasupra tablei din clasă tabloul cu fața conducătorului mult-iubit și stema țării, ale cărei simboluri învățasem să le descriu în termeni cât mai poetici. În clasa a doua, când am devenit pionier, am jurat credință patriei în jurul steagului, într-un muzeu de istorie, o istorie mistificată și transmisă fragmentat. Am fost dusă de către școală de-a lungul bulevardului principal pentru a-l întâmpina cu aplauze pe fiul luminat al țării, cârmaciul înțelept. Am mărșăluit pe stadion, în fața unui pluton de soldați, cu o pușcă reală în mâinile mele de fetiță de 9 ani, în cadrul unei festivități a cărei semnificație am uitat-o. Mi-au rămas în memorie greutatea puștii, zâmbetul binevoitor al soldaților, mândria mea că reușisem să nu cad sau să mă împiedic, și scârba din glasul mamei mele când am ajuns acasă: „Unui copil ar fi trebuit să i se pună în brațe un urs de pluș sau flori”.
În primii ani de școală am învățat despre harta țării noastre, o hartă ca un buchet de flori, cuprins în mod elegant, ca o panglică, de fluviul românesc, Dunărea. Am aflat că m-am născut în cel mai bun moment posibil, într-o țară ce atinsese culmile dezvoltării, o țară cum alții nu aveau, cu munți plini de resurse, cu o mare perfectă, ogoare mănoase, dealuri înalte cu mândre flori, izvoare limpezi și răcoroase... Cui îi datoram tot acest bine? Cum de avusesem eu șansa să nimeresc exact momentul și locul potrivit? Un șir întreg de evenimente istorice incredibile, eroice ‒ evoluția omului la stadiul biped, dacii mândri uniți cu romanii, voievozii curajoși, muncitorii comuniști și țăranii în mândre straie își uniseră destinele și își vărsaseră sângele ca să se atingă perfecțiunea: un popor drept, care nu a dus niciodată lupte de agresiune asupra altor popoare, cu o limba dulce precum mierea, cu cea mai bună mâncare, cele mai frumoase cântece populare, cele mai frumoase femei. Un popor care, odată la cinci ani, îmbrăcat în straie de sărbătoare, își alegea liber, dar cu multă înțelepciune, conducătorul, un conducător înțelept, vizionar, iubitor. Toți ridicaseră o țară cu fabrici și uzine, cu ogoare roditoare și eu, bucățică de om, învățam să devin o fiică a neamului meu, responsabilă și respectuoasă.
„Suntem copii, de-acum vom fi
Plini de uimire, plini de iubire!
Cu ochii vă urmărim
Știm de pe-acum ce ne-așterneți la drum:
Nenumărate flori și palate
S-avem noi mâine aur și pâine
Voi sunteți niște eroi
Dar într-o zi și noi...
Noi în anul 2000,
Când nu vom mai fi copii,
Vom face ce-am văzut cândva
Toate visele îndrăznețe
În fapte le vom preschimba:
Vom fi meșteri iscusiți
Să vă facem fericiți
Pe voi, părinții ce veți fi
La a doua tinerețe în 2000.
Suntem copii însă vom ști
Să facem țara ca primăvara
Și mâine va-ntineri
Vom reuși că vă suntem copii
Urmând povața
Vom face viața
Îndelungată și minunată
Și-atuncea niște eroi
Vom deveni și noi...
Noi în anul 2000,
Când nu vom mai fi copii,
Vom face ce-am văzut cândva
Toate visele îndrăznețe
În fapte le vom preschimba:
Vom fi meșteri iscusiți
Să vă facem fericiți
Pe voi, părinții ce veți fi
La a doua tinerețe în 2000”.
Laura-Ioana
Fotografie de ClickerHappy / pexels.com