Lumea pe care am venit
Se-apropie, iată, de sfârșit:
Casele scunde, cu grădini,
Strada umbrită de arini
Stau scufundate sub beton,
Să nu ajungă niciun zvon
Din tot ce-a fost, la cei de-acum.
Apoi, în vrejuri ca de fum,
Atâtea chipuri au trecut
Pe nesimțite-n nevăzut,
Lăsându-mi traiul desfrunzit.
Totuși, sosesc din infinit
Semne că, dincolo de gol,
Timpul se face mai domol,
Că ce s-a dus și s-a uscat
E doar un văl îndepărtat,
Sub care Domnul s-a deschis,
Ca să ne ia cu El în vis.
Monica Pillat
2 Comentarii
M
Maria Tudor
Cât de frumoasă trăire a trecerii către Ceruri!
M
Maria
Da, astfel de semne îmi pare că percep și eu... dar nu știu din care adânc vin. Ce blând și mângâietor poem!