Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu suntem în situația asta! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut. Pentru că, analizând, descoperim că am făcut ceva important, sau ceva rău, ceva măreț şi frumos şi mai reuşit decât altul sau ceva mai mărunt. Fie că judecăm lucrul în sine, fie că îl comparăm cu aproapele, vom cădea într-una dintre cele două capcane: fie în mândrie, dacă este ceva bun şi mai măreț, fie în deznădăjduire, în mizerie, în degradarea existenţei noastre, dacă nu este bun. Și asta se întâmplă pentru că, atâta timp cât credem că suntem maturi, atâta timp cât credem că avem putere înăuntrul nostru și putem face noi ceva, purtăm neputinţa lui Adam şi a Evei, egoul cel şubred pe care ni l-au lăsat moştenire strămoşii.
Aşadar, ca să rămâi netulburat de gânduri, nu sta niciodată să analizezi ce ai făcut. Iar asta e valabil pentru tot ce ni se întâmplă. Dar cum mă voi spovedi dacă nu judec? La spovedanie nu fac analiza faptelor mele, ci înfăţişarea păcatelor mele. Acesta e un lucru diferit, deoarece nu apreciez faptele mele, ci pur şi simplu le relatez. Nu stau să mă gândesc ce am făcut dimineaţa, ce am făcut şi ce n-am făcut, deoarece asta creează în sufletul meu o atmosferă sufocantă. Dacă ne încredinţăm că am făcut ceva mai bun, înţelegeţi în ce măsură de egoism putem să cădem!
Cuvântul „Nu te măsura pe tine în nici o faptă” este adevărata înţelepciune. Cei mai mulţi, când cădeau, cădeau şi din acest motiv. Sau îl folosim ca să ne îndreptăţim patimile. De exemplu: am păcătuit o dată şi, după aceea, îmi zic: „La ce-mi mai foloseşte pocăinţa?”. Ce mizerie! Cât de mult se zdrenţuieşte astfel fiinţa noastră!
Arhim. Emilianos Simonopetritul