Numai Dumnezeu poate împlini iubirea noastră!

Ne vorbește Părintele Zaharia de la Essex

Singurul cuvânt pentru care omul merită să trăiască şi care-i dă sens vieţii este dragostea. Desigur, dragostea omenească obişnuită se deosebeşte întru totul de dragostea dumnezeiască, şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a dragostei dumnezeieşti.  

Atunci când dragostea se exprimă la nivel trupesc, ea nu este câtuși de puțin iubire, ci doar o mişcare a patimii din noi spre o altă persoană. Câtă vreme dragostea aceasta este stăpânită de patima iubirii trupeşti şi a egoismului, ea răvăşeşte sufletul şi-l face pe om neputincios în relaţia sa cu Dumnezeu, prin urmare şi cu semenii săi. Şi iarăşi, când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealizată a iubirii, deoarece ea continuă să se întemeieze pe omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare, care ne pustiieşte trupul şi ne răneşte sufletul, încât cu greu mai aflăm vindecare. În jurul nostru nu vedem decât tragedii şi legături dezastroase, dar socotim că noi o vom scoate la capăt mai bine. Din păcate, nu ne dăm seama de dimensiunile căderii şi neputinţei noastre.

Aşteptăm de la semenii noştri, luptaţi de aceleaşi patimi ca noi, o dragoste puternică şi desăvârşită, lucru pe care noi înşine nu suntem în stare să-l oferim celorlalţi, căci toţi suntem prinşi în strâmtoarea păcatului şi apăsaţi de povara lui. Înşelarea noastră constă în faptul că aşteptăm de la cei din jur − care sunt şi ei făpturi neputincioase şi căzute − să ne satisfacă nevoia înnăscută de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu ne-o poate împlini cu adevărat. Este o înşelare să aşteptăm de la oameni ceea ce numai Dumnezeu ne poate da. El este Cel ce a sădit înlăuntrul nostru setea de iubire, şi numai El poate să ne-o potolească. Prin iubire Îl vom cunoaşte, şi prin iubire ne vom asemăna Lui.

Când suflă vânturile ispitelor lumii acesteia, se destramă până şi relaţiile ideale, care par neînchipuit de frumoase şi de trainice, iar în urma lor nu rămân decât ruine ce se tânguie nemângâiat, neînţelegând cum de s-a putut întâmpla una ca asta. Dar până şi dragostea omenească, aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al dragostei dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire, întreaga viaţă. Însă când omul o trădează, atunci dragostea aceasta omenească dintr-odată se năruie şi se pustiieşte. Nimic nu mai rămâne din simţămintele frumoase şi puternice de mai înainte, iar rana este atât de adâncă, încât întreaga fiinţă a omului se zguduie din temelii şi se sfărâmă în bucăţi. Viaţa nu mai are sens. Şi de câte ori oamenii, deznădăjduind şi încercând să scape de durere, nu caută refugiul în sinucidere!

„Hristos în mijlocul nostru!”

Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruine şi suntem cu totul zdrobiţi, atunci ni se deschid înainte două posibile căi: fie să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu să pătrundă în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră, fie să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti, trecând de la o pustiire a sufletului la alta, în speranța că, la un moment dat, vom afla perechea ideală. Şi drama aceasta va continua până în clipa în care vom înţelege că singuri nu putem răzbi. În relaţiile dintre noi avem nevoie de o a treia Persoană. Aşa cum preoţii, în timpul Sfintei Liturghii, la sărutarea păcii îşi spun „Hristos în mijlocul nostru!”, la fel trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră. În legătura noastră de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curăţeşte şi o desăvârşeşte. El este Cel ce o apără şi, în necuprinsa şi veşnica Lui iubire, o întăreşte şi o însuflă. Tocmai de aceea căutăm adăpost în Biserică, unde harul lui Dumnezeu, în Taina Cununiei, va sfinţi legătura trupului, aşa încât bărbatul şi femeia să se completeze unul pe altul cu darurile lor şi să împreună-lucreze la desăvârşirea lor, care se va vădi nu numai în legătura lor de iubire din această viaţă, ci şi în Împărăţia ce va să fie.

Domnul a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic!”. Dacă vom fi încredinţaţi că a avea o legătură ideală şi desăvârşită cu un om este o mare amăgire, atunci vom înţelege că dorul nostru cel adânc şi tainic după dragoste își poate afla împlinirea numai în Dumnezeu − Făcătorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru. Va începe atunci între noi şi Dumnezeu o aventură nesfârşit de creatoare şi dătătoare de viaţă. Cu cât se va întări mai mult legătura dragostei noastre cu Dumnezeu, cu atât va deveni mai limpede şi mai puternică orice legătură a noastră cu aproapele. Dragostea noastră va fi atunci una sănătoasă şi ancorată în perspectiva singurei Iubiri adevărate, Care este Însuşi Hristos. Numai atunci această iubire va avea valoare, pentru că va fi liberă, adică fără de păcat. Prezenţa patimii trupeşti tulbură mintea şi împiedică sporirea duhovnicească a omului şi dobândirea dragostei dumnezeieşti.

Toată iubirea trăită în afara lui Dumnezeu este ontologic autodistrugătoare. Dacă legătura noastră „verticală” cu Dumnezeu este adevărată şi puternică, atunci orice altă legătură „orizontală” va fi adevărată şi puternică. Trebuie să fim gata de luptă şi de jertfă pentru reuşita legăturii noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dacă înţelegem că, în starea noastră de acum, nu putem să ne împlinim dorinţa de iubire, atunci cel puţin să avem mai multă smerenie şi discernământ în aşteptările noastre legate de dragostea omenească. Cunoscând sărăcia şi nevrednicia omului, dar şi măreţia iubirii celei pline de milostivire a lui Dumnezeu, vom dobândi un duh de compătimire şi iertare. Ne vom curăţi de iubirea de sine şi ne vom apropia de ceilalţi, cinstindu-i şi respecându-le libertatea. Îl vom primi pe aproapele aşa cum este, fără a încerca să-l facem desăvârşit după închipuirea noastră, şi nu-i vom mai impune pretențiile noastre, nici nu vom căuta să-l dominăm.

Un dialog neîncetat cu Domnul

Când izbutim să ne apropiem de Dumnezeu, atunci aflăm tămăduire vieţii noastre zdrobite. Inima ni se uşurează de povara trecutului şi îndrăzneşte iarăşi să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. Nu ne mai este teamă să ne expunem, şi nu mai ridicăm împrejurul nostru ziduri de apărare, căci nu ne mai punem nădejdea în oameni, ci în Cel ce învie până şi morţii. Însă, dacă din viaţa noastră lipseşte adevărata dragoste – cea care este însuflată de legătura noastră cu Dumnezeu −, atunci vom cădea într-una din cele două ispite binecunoscute: dacă suntem mai puternici sufleteşte, atunci vom căuta să ne dominăm partenerul şi să ne folosim de el, iar dacă suntem mai slabi din fire, vom deveni victima ambiţiei celorlalţi. În asemenea condiţii, relaţia noastră va fi una nefericită şi lipsită de har, o adevărată robie.

Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi, în legătura noastră cu El, pătrundem în „taina persoanei”, a ipostasului omenesc, cel zidit după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu, atunci vom fi în stare să ne apropiem de fiecare persoană cu sfială, respect şi dragoste smerită, înţelegând că orice suflet omenesc este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Încetul cu încetul, învăţăm de asemenea să-l iubim pe celălalt dezinteresat, necondiţionat şi cu credincioşie. În felul acesta ne păstrăm şi libertatea de a rămâne ucenici ai Crucii lui Hristos, care este cel mai minunat şi mai de folos lucru. Iar dacă în această legătură Îl punem pe Hristos pe primul loc, ca Celălalt prin excelenţă, ne vom afla adevărata identitate, pentru că împreună cu El putem să ne pierdem viaţa şi să o aflăm iarăşi, în deplină siguranţă.

Dumnezeu astfel l-a zidit pe om încât, în legătura sa unică şi personală cu Ziditorul lui, omul să îşi afle menirea şi desăvârşirea. Astfel, scopul şi menirea cea mai înaltă a vieţii noastre constă în a întemeia o legătură tare cu Hristos, şi a avea un dialog neîncetat cu El. Atunci, toate legăturile cu semenii noştri îşi vor trage puterea din legătura noastră cu Dumnezeu, şi vom începe să le vedem pe toate, fiecare aspect al lumii zidite, în lumina acestei legături. Iar dacă singura noastră grijă va fi să îmbunătăţim legătura noastră cu El, atunci înlăuntrul nostru se va naşte o adâncă pocăinţă. Şi, cu cât creştem mai mult în Hristos, cu atât mai limpede se va vădi sărăcia noastră duhovnicească, iar însuflarea noastră nu va înceta să se reînnoiască. Nu vom teme de nimic, pentru că nimic nu ne mai poate despărţi de dragostea Lui.

Fragmente din conferința „Legăturile personale dintre oameni

în lumina legăturii noastre cu Dumnezeu” (Iași, 29 septembrie 2011)