Dumnezeu mă făcuse în formă de psaltire
Cânta la mine cu degete prelungi
Până într-o zi, când
N-am mai scos nici un sunet
Nici eu nu știu de ce
Probabil nu mai aveam nimic de spus
de cântat
de rugat
Eram, carevasăzică,
bună de aruncat
Așteptăm cu teamă
cu strunele tăcute,
vibrând ușor a mirare
Așteptăm să mă ia
cu două mâini
și să mă pună
pe vreun foc
Dar Dumnezeu
mângâia, mângâia strunele mele
torcând, torcând la mine
o altă cântare
tăcută, tăcută
din inimă moartă, moartă.
Anca Stanciu
10 Comentarii
Anca Stanciu
Oameni buni, mă copleșiți cu cuvintele voastre! De fiecare dată mă întreb dacă să postez sau nu câte-o poezie... mă gândesc, în primul rând, că mă fac de râs cu stările mele sufletești decăzute. În al doilea, mă întreb dacă nu-i cumva o indecență să te expui așa, cu mațele scoase, ca la spovednie... Mă uimiește - și totodată mă revoltă - să văd că lumea se regăsește în târâișul ăsta de vierme călcat de tramvai. Care e al meu, cu copyright :) Impresia mea despre lumea din jur era infinit mai bună. Deci deschidem Clubul Viermilor Ecorșați? (un fel de Dead Poets Society, ați priceput voi!)
Cosmina
Acestea vor fi strune de foc, prin urmare! De asta condeiul tău lasă flăcări pe hârtie, de asta!
Macra Andreea
Anca, Anca, cum îmi citești sufletul...
Maria E.
Mă gândeam ce să scriu, dar nu am cuvinte!... Însă am trăit intens poezia!...
Georgiana
... chiar și atunci când ne simțim buni de aruncat, Domnul mai are ceva de lucrat...
Anastasia
🙏💐❤️
Ioana
De acum cântă El.....
Șerban
Dumnezeu m-a lăsat să cânt la strană. Până Într-o zi Când Am început să doinesc.
Macra Andreea
Sublim!
Anca Stanciu
Domnul sufla prin tine...