Inima se mișcă într-un ritm necunoscut. Interesant este că până și ceasul meu inteligent de la mână îmi tot semnalizează, de o săptămână, că pulsul cardiac a scăzut sub limita normală. Și asta de când a venit pe lume îngerul bunicilor. Este uimitor cum până și tehnologia a fost biruită! Bucuria noastră cu chip de înger și miros de lapte... Nu știu ce se întâmplă cu mine. Oare inima nu mai simte nevoia să bată? Sau poate că, pur și simplu, a ajuns la limanul liniștirii? Simt liniștea cum curge, se scurge și-mi încălzește inima. Împinge sângele într-un ritm necunoscut, care îmi dă cunoașterea să-l văd cu ochi trupești. Nici respirația nu mi-o mai simt. Nu știu dacă mai există.
Îl țin în brațe și nu îndrăznesc să lăcrimez, ca nu cumva lacrima mea să cadă peste el și să-l trezească. Este o pace pe care nu am cunoscut-o până acum. O altfel de pace. O împlinire. Un cerc care s-a închis. Când am devenit părinți eram foarte tineri, iar copiii au venit la pachet cumva cu teama că nu voi ști, cu nopțile nedormite, cu „de ce plânge?” „ce trebuie să fac?” „dar dacă nu fac corect?”. Și, printre toate aceste griji și temeri firești, firea îți este transfigurată de dragoste maternă. Este ceva sublim! Acum însă, ca bunică, inima simte altfel. Nu știu încă dacă s-a inventat cuvântul care să descrie starea aceasta. Mă simt ca un stejar bătrân cu o coroană imensă, sub care sunt ascunși ei. Îngerii mei. Cumva așa... Mai bine tac. Tac, pentru că oricum nu reușesc să spun. Curge și-atât.
Tac și privesc copiii care au rămas copiii noștri, deși au devenit și ei părinți (nu-i așa că e minunat să-i vezi sus, pe treapta următoare a vieții?). Îi observ cum își înconjoară propriul copilaș cu aceeași atenție, dragoste, teamă, nesiguranță, chiar tristețe uneori, și oboseală. Cum să nu te regăsești în fiecare din aceste sentimente? Și totuși, acum inima simte altfel. Le percepe și le exprimă altfel. Doamne, cum pot eu pune în cuvinte ceea ce Tu ai așezat în zidirea Ta? Șuvoi de lacrimi curg. Pentru că îmi permit acum. Da! Îmi permit, pentru că îngerul bunicii este lângă părinți. Doarme și zâmbește în somn, probabil îngerilor care-i arată jucăriile în vis, ca el să se odihnească (așa îmi spunea mama când am născut primul copil și o întrebam: „La cine zâmbește, mamă?”).
Sunt atât de multe sentimente noi! Dar peste toate se așază pacea. Este ca și cum ai fi tu însuți în afara ta. O liniște ce vine pur și simplu din interior, fără ca eu s-o fi pus acolo sau s-o fi dorit. Nici nu aș avea cum, pentru că nu am cunoscut-o până acum. Nu știam că este... și totuși, inima mea a îmbrăcat-o cu bucurie, ca și cum s-ar fi înveșmântat cu ea.
Jenica Gavrilă
Fotografie de Ryan Peck / pexels.com