O minune de pe vremea când nu-l cunoșteam pe Sfântul Paisie

12 iulie 2002. Aveam 10 ani. „Botoasa”, Dacia Break cea albă a familiei, trebuia să ne ducă la mamaie și tataie, bunicii noștri din zona Buzăului pe care-i întâlneam maxim o dată pe an. Aveam alături, pe banchetă, volumul „Lecturile copilăriei. Clasa a III-a”, un hanorac verde moale și ursul de pluș fără de care nu puteam dormi. Sora mea avea „Lecturile copilăriei. Clasa I”, iar în portbagajul cu acces direct, mama și tata puseseră două-trei sticle cu vin, fructe de pădure și alte câteva daruri pentru rude, plus lucrușoarele noastre. Câteva plase bune.

Ne-am pornit de dimineață și-mi amintesc că mama s-a necăjit că-și uitase geanta (chiar geanta!) și-am fost nevoiți să ne întoarcem din drum. Copil fiind, pentru mine asta nu avea importanță. Era o zi însorită și mă bucuram că urma să schimbăm peisajul, chiar și pentru scurt timp. După vreo oră și jumătate de mers, între Făgăraș și Brașov, ne-am trezit în fața unui nor alb uriaș de praf, pe care-l pot vizualiza și acum cu ochii minții... Înghițea întreaga șosea și părea fără sfârșit. Tata nu avea viteză mare, dar nu a încetinit și nu a oprit. Spera să iasă repede din ceața misterioasă. Dintr-odată, într-o fracțiune de secundă, ne-am trezit izbiți și întorși cu capul în jos. Am început să țipăm, nu înțelegeam ce ni se întâmplă. Parcă eram într-un vis îngrozitor, într-o clipă imposibilă și fără scăpare.

Nu știu cum am fost scoși din mașină, dar am ieșit cu toții în decurs de câteva minute... „Botoasa” se izbise de un utilaj care curăța șoseaua și zăcea pe cealaltă parte a carosabilului, cu fundul în sus. Mototolită ca o foaie de hârtie nemaifolositoare. Colac peste pupăză, din rezervorul pe care tata abia îl umpluse, curgea benzină gârlă... Putea exploda în orice moment. Erau mașini și camioane oprite pe ambele părți ale drumului și destui oameni curioși, veniți să vadă ce se întâmplase... Noi? Noi – minunea lui Dumnezeu! – eram toți patru teferi și nevătămați. Doar pe sora mea o dureau capul și gâtul pentru că, în învălmășeală, îi căzuseră sticlele cu vin în cap. „Deci azi nu mai putem merge la mamaie?”, întrebam noi nedumerite, din cinci în cinci minute. Țineam strâns în brațe „Lecturile copilăriei”, care acum miroseau puternic a benzină...

Au venit echipaje de poliție și descarcerare și-au mutat-o pe „Botoasă” într-o parcare din apropiere. Pe noi ne-au luat niște oameni binevoitori înapoi spre Sibiu, iar tata a rămas să rezolve cu grămada de fiare și actele... Din cauza durerilor pe care le acuza, am dus-o pe surioara mea la spital (unde a rămas până a doua zi pentru investigații), iar eu am plecat cu mama. Îmi amintesc disperarea de pe chipul ei. „Cum de s-a-ntâmplat așa ceva...? Cum de s-a-ntâmplat așa ceva...?”, repeta continuu în timp ce mă târa în urma ei.

După câteva ore s-a întors și tata acasă cu „Botoasa”, care era o priveliște înspăimântătoare pentru toată lumea. Până acum, am crezut că replica unei rubedenii – care știam că-i spusese „Gelule, din asta doar coteț de găini mai poți face!” – l-a motivat, de a ținut morțiș s-o repare. Deunăzi mi-a mărturisit însă, cu simplitatea-i dintotdeauna, că lipsa banilor l-a determinat să facă asta. Pur și simplu, nu-și permitea o altă mașină. Un unchi a venit cu un tinichigiu care, într-un moment euforic, a acceptat să se înhame la sarcina grea de a o reface pe „Botoasă”. Omul a stat la noi vreo două săptămâni, timp în care a tăiat, a sudat, a înlocuit aripi, bare, uși, plafon (acolo a avut cel mai mult de furcă, pentru că nu a găsit unul potrivit ca mărime), apoi a revopsit-o complet. Pe scurt, o adevărată tevatură! Dar a pus-o din nou pe roți, iar tata a mai folosit-o câțiva ani buni.

Pe vremea aceea nu-l cunoșteam pe Sfântul Paisie niciunul dintre noi. Dar am reținut data, drept ziua în care Domnul ne-a mai dat tuturor o șansă la viață. S-ar fi putut petrece o adevărată tragedie în urma izbiturii cumplite... Am fost însă ocrotiți − sau, mai bine spus, purtați pe aripi de lumină, iar acum suntem siguri că Sfântul Paisie a mijlocit pentru noi. Poate o fi spus: „Mai dă-le, Doamne, vreme de pocăință, că nu-s pregătiți! Uite, acum mijlocesc eu pentru ei!”.

În amintirea acelei zile și-a acelei minuni uimitoare, îți mulțumim, Sfinte Paisie!

12 iulie 2025. Au trecut 23 de ani de la accidentul nostru de mașină. Muuulte s-au întâmplat de atunci... Fratele meu, băiatul pe care tata și l-a dorit dintotdeauna, e proaspăt student. Tata are patru nepoți de la fetele lui, toți băieți, ultimul dintre ei botezat chiar astăzi, de praznicul Sfântului Paisie...

Georgiana Camalessa