Vin de la farmacie pe strada dintre blocuri. În fața mea, o fetiță în clasele primare, cu un ghiozdan roz pe care e un desen cu două pisicuțe zâmbitoare. Zâmbesc și eu. O ține de mână un tânăr de vreo 16-17 ani, probabil fratele ei mai mare care a luat-o de la școală. Ea vorbește într-una cu glasul acela subțire și limpede al copiilor, dar nu aud prea bine ce zice. La un moment dat se împiedică și cade într-o baltă. Nu plânge, doar își ridică în sus palmele murdare de noroi și se uită în sus, mirată. Fratele ei o lovește cu piciorul și strigă: „Hai, ridică-te! Nu ești atentă niciodată! M-am săturat de tine!”. Fetița se ridică, merge mai încet câțiva pași în tăcere, apoi începe să-i spună ceva fratelui ei cu același glăscior. El o repede: „Mișcă-te odată, că ajungem mâine acasă!”.
Cum poți iubi oamenii? Toți oamenii? Cum pot vedea în ei chipul lui Hristos, scânteia de divinitate care e în fiecare din noi? Îmi răsună în minte unul din cântecele mele preferate în facultate: „What if God was one of us / Just a slob like one of us / Just a stranger on the bus / Tryn' to make his way home?”[1].
Mă apropii de casă. Lângă un bloc stă ghemuit un motan negru, blănos, cu ochii verzi, care-și face veacul pe-aici, printre blocuri. Mă aplec să-l mângâi. El fuge sub o mașină. Tandrețea îmi e negată azi. Toată ziua nu reușesc să mă scutur de cruzimea scenei dinainte. Și nici măcar nu mi-a trecut prin minte să intervin cumva.
Claudia Tănăsescu
Fotografie de Alexey Demidov / pexels.com
[1] „Și dacă Dumnezeu ar fi unul dintre noi / Doar un pierde-vară ca noi / Doar un străin într-un autobuz / Care vrea și el să ajungă acasă?”.