Cred că Orhan Pamuk are dreptate când spune că romanele sunt „vieți secunde”, care ne populează realitatea cu lumea ficțională în care am pătruns, ce devine, pentru un timp, o realitate trăită.
Despre Anca Ianchiș știm foarte puțin. S-a născut la Brașov în 1976, este de profesie jurist. A lucrat în presa scrisă, iar din anul 2021 publică constant proză scurtă și cronică de carte în diverse reviste culturale online sau tipărite. În 2023 i-a apărut primul roman, „Veghetorii”, care a primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Brașov. Este redactor al revistei culturale „Libris” din Brașov și membru fondator al Asociației Culturale „Epithet” și al revistei online cu același nume, din Brașov.
Noul roman al Ancăi, „Îi spuneau orfanul”[1], are, pentru mine cel puțin, realitatea unei „vieți secunde” prin felul în care creează „atmosfera”. S-a scris despre el că „este o poveste atemporală, care are farmecul vieții de altădată” (Adrian Alui Gheorghe). Tocmai această atmosferă reglează ochiul privirii interioare spre dimensiuni mai puțin explorate în lumea internetului și a inteligenței artificiale. Ne întoarce cumva la origini, este un alt mod de a vorbi despre păstrarea simțurilor și a gândurilor în legătură cu lucrurile și esența lor.
Și, dacă tot vorbim de „atmosferă”, n-ar fi rău să ne aducem aminte de José Ortega y Gasset, ce vedea romanul modern lecturabil și din perspectiva atmosferei. Ea creează acel tip de „peisaj pictat”, în care ochiul este mereu deschis spre infinitul lumii, pe care îl explorează cu fiecare detaliu ce se transformă în experiență trăită.
Un timp mesianic
Este ceea ce transmite și romanul Ancăi: transformă cuvintele în imagini mentale, cu o scriere aparte, sapiențială, care te pune să-ți regândești propriile reflecții despre viață în ambianța unei alte lumi. Surpriza este dată de felul în care imaginile mentale, pe care le creează anumite detalii ale romanului, te fac să vizualizezi mentalități comune care nu mai țin de un moment anume.
Autoarea ne introduce într-un timp mesianic, care nu desemnează neapărat o durată cronologică, ci o transformare calitativă a timpului trăit. Lumea vremelnică este semnul condiției noastre umane, dar suntem fundamental străini în această lume atâta vreme cât manifestăm o înclinație spre devenirea lăuntrică. Anca Ianchiș vrea sa ne amintească faptul că educația este mai întâi a inimii, și abia apoi a minții, altfel rămânem orfani de ambele.
Se pare că numai prin parcurgerea acestui proces al schimbării inimii, pe care îl traversează Gabriel-orfanul, omul devine cu adevărat creștin, pentru că forma inimii dictează natura discursului și orientarea gândurilor.
Timpul mesianic, la care ne invită Anca prin romanul său, transformă timpul cronologic în funcție de felul cum trăim lucrurile prezentului, pentru că timpul mesianic nu este un timp viitor, ci „timpul de acum”.
În termenii modernității noastre, romanul Ancăi Ianchiș atinge câteva teme de mare actualitate socială: problema abandonului, marginalizarea socială, lupta pentru supraviețuire morală într-un mediu ostil, nevoia de iubire și apartenență, vulnerabilitatea vieții, și lista ar putea continua.
În plan spiritual, romanul pune în discuție una din marile probleme ale lumii de azi: lipsa unei paternități asumate, care pornește de la lipsa căminului/ familiei, până la lipsa Tatălui ‒ eterna temă a singurătății omului fără Dumnezeu, care implică o anumită pedagogie a suferinței și posibilitatea mântuirii prin iubire.
Distincția dintre „a privi” și „a vedea”
Romanul este construit în jurul unui orfan abandonat în fața unei mănăstiri, unde călugării aveau grijă și de alți copii, făcându-le un rost în viață. De fapt, este vorba despre destinul unui copil abandonat, crescut într-un mediu nu neapărat ostil, ci riguros, care își caută un loc într-o lume indiferentă. Acel loc este găsit într-un atelier de icoane, în care este primit ca ucenic, și unde cunoaște poveștile de viață ale celorlalți iconari: a proprietarului atelierului, Daniel, a masivului Alexie și a blândului Toma. „Trei pictori diferiți” ale căror povești converg către aceeași zonă de „semnificații transcendente”, pentru că „existența are margini mult mai largi decât se vede cu ochii” (Cezar Boghici). Diversitatea are o altă valoare când se raportează la o țintă comună. Modelul icoanei era comun, dar modul prezenței ei în iconar era diferit, la fel de diferit ca cel care privește icoana. Modelul ei de reprezentare ține de felul în care e metabolizată experiența propriei credințe sau memoria noastră lăuntrică ce lucrează în noi prin icoană, pentru că acel model e deja prezent în noi. Sau, cum ar spune Marin Tarangul, „se poate spune că icoana reprezintă «un chip» pentru noi în măsura în care și noi ne-am dobândit un chip interior”, realitate spre care ne îndreaptă și Anca prin romanul său.
Orfanul Gabriel (Vestitor) pare un simbol al copiilor abandonați, care poartă durerea trecutului, dar au posibilitatea vindecării prin iubire.
Ne-am putea gândi la importanța relației dintre maestru și discipol prezentă în toate culturile lumii, pe care romanul Ancăi Ianchiș ni-l sugerează, apoi la necesitatea de a face distincție între „a privi” și „a vedea”. Marin Tarangul are o întreagă pledoarie în „Filosofia picturii” despre această realitate de nuanță. El spune că ochiul privirii trăiește sub altă zodie decât ochiul vederii, pentru că pictorul privește ceea ce omul doar vede. Vederea cercetează mulțimea lucrurilor, pe când privirea caută unitatea lor. În paginile Ancăi Ianchiș se simte această distincție legată de icoană. Gabriel pare să ne invite să privim „revelația” din timpul pictării icoanei cu mai multă credință. De fapt, a fi în fața icoanei înseamnă a fi în fața propriului suflet, ce privește icoana ca pe un ghid ce îl conduce spre propriul necunoscut.
Vorba lui Tarangul: „O icoană care nu poate fi ghid pe calea necunoscutului nu este decât o imagine pictată, fie ea și sacră ‒ căci sacrul care nu-și produce sensul este un sacru inert”.
Sunt extrem de bucuros de atmosfera acestui roman al Ancăi Ianchiș și de felul simplu și înțelept prin care ne invită să trăim povestea ei, atenți la povestea noastră.
Pr. Cristian Muntean
[1] Editura pentru Artă și Literatură, 2025.