Pământ mărunțit

Acolo, în cimitir, între ai Ei, îi iese de sub piele o altă femeie, subînțeleasă în restul vremii, una care i se foiește prin carne și prin minte mereu și discret, ca un mecanism tainic de care nu știi mai nimic, dar intuiești că e fundamental pentru înțelesul general al ființei Ei și-l lași acolo să-și ticăie ritmurile, ies în cimitir din Ea niște forțe scintilante, o lumină stranie i se aprinde în ochi și comunică greu și deloc, șoptind cuvinte în limba copilăriei, învârtind febrilă sapa pe pieptul morților, certându-mă aspru că nu sap destul de adânc, de parcă sufletul alor ei are nevoie de pământ afânat să iasă la înviere, regulamentar, apoi, după ce toate mormintele sunt aliniate și pământul de pe pieptul alor Ei e mărunțit ca la straturile de pătrunjel, aruncă mănușile din mâini și se apucă să împartă florile pe pieptul morților, după criterii impenetrabile, doar de Ea știute, multe pe pieptul străbunicii Cătălina, mai puține pe cele ale lui Augustin cel Tânăr, mort în accidentul acela de mașină, șoptindu-le decrete de iertare și icnindu-se în amintiri ca în niște stânci tari sub tălpi de cățărător, eu îmi pregătesc cele ale parastasului, pâinile și vinul, lumânările, aprind cădelnița și peste sat strălucește un soare de început de vară, Mihai și Roxana trebăluiesc ciripind ca două rândunele pe o sârmă de telegraf, râsul lor ingenuu îmbracă moartea într-o lumină de început de lume, la un moment dat Roxana calcă accidental pe un mormânt, se face roșie la față și-o aud șoptind scuze, scuze, vine apoi un bade cu vârstă nedefinită, călărind o motoretă electrică, o combinație incredibilă de arhetip și proiecție post-modernistă, are pe cap o căciulă de miel și-n colțul gurii o țigară aprinsă, rămasă cu scrumul nescuturat, se opintește în niște iederă crescută pe un mormânt uitat lângă un gard, apoi scoate de sub jacheta de piele un buchet de flori și le împarte pe lutul mormântului ăluia simetric, două la picioare, două la mâini și restul pe piept, în dreptul inimii, mai dă cu palma o dată peste crucea veche și uitată, o fi vreun bunic, vreun vecin pe care mintea lui refuză să-l uite, se uită scurt și pieziș la preotul albastru și străin și-și mai aprinde o țigară oftând ceva adânc acolo, între timp Ea năvălește ca o furtună peste niște buruieni crescute peste un mormânt complet necunoscut, mărunțește pământul cu o energie înspăimântătoare, de parcă toată soarta lumii ar luci pe vârful sapei Ei și-o aud zicându-mi trece-o și pe Maria asta pe lista de pomeniri, Maria, ai notat? Păi și cine e Maria asta, iubito, e ceva neam cu noi, ceva încrengătură mai îndepărtată, cine e?

Mai dă de două ori cu sete în pământul de pe pieptul Mariei și apoi se întoarce spre mine cu privirea aia febrilă, de cimitir viu, privirea aia pe care o numesc „transă de Luminație” în care i se zvârcolesc morții și viii în aceiași lacrimă, nu știu cine e, zice, dar când eram fetiță Maria asta avea viii ei, îmi amintesc două țărănci înalte și-un bătrân cu traistă înflorată, ne întâlneam la Luminație toți aici, și țărăncile alea îmi mângâiau cozile cu funde și bătrânul îmi dădea o gogoașă mirosind a zahăr vanilat și pe urmă beau ai mei cu ai Mariei dintr-o sticlă țuică fiartă cu chimen urându-și sănătate la morți și viață veșnică celor vii, sau invers, că nu mai știu, eram mică și mă agățam de crucile astea de prin cimitir să le hâțân a joacă, or fi murit și ai Mariei, or fi oase și ulcele prin lumea asta largă, nu o putem lăsa singură pe Maria asta, ai trecut-o pe listă? Am trecut-o, și încep rugăciunile la mormintele neamului lui Cărbune, peste sat miroase a lemn de foc de brad și-a plăcinte dospite lung, și când ajung la ectenia morților, robii lui Dumnezeu Augustin-Augustin, Virgil-Virgil, Doniză-Doniză (că așa sunt morții ei, mai mult perechi, le-a sărit numele peste două generații ca un nărav de du-te vino), Cătălina și Mărioara bunica cea bună și Maria, necunoscuta din vecini, și mă opresc, ridică brusc Mihai privirea spre mine și mă duc ață la omul ăla cu țigara în colțul gurii, îi cade scrumul de uimire și încremenește, mă aplec fără să spun ceva și descifrez greu de pe crucea aia neagră un Ionuc, și Ionuc, spre iertarea păcatelor și spre viața veșnică, îl simt emoționat până în adâncul lui, stă cu bărbia înfiptă în piept și cu țigara în gură uitându-se de sus în jos la o amintire pe care-o credea uitată, și apoi cântăm toți Hristos a înviat din morți peste cruci și peste apusul acela splendid cu încă o oară mai puțin până când noi înșine ne vom face cruci la picioarele Desculțului, cu încă o oară mai aproape.

Pr. Crin-Triandafil Theodorescu

Fotografie de Simona Andrușcă