Paștile sufletului meu

Partea a II-a … Totul se schimba însă duminica. Mergeam cu toții la biserică, îmbrăcați frumos, iar când ne întorceam, ne așezam la masa plină. Atunci, paharele alea spălate cu atâta efort chiar aveau rost, iar mâncarea era mult mai bună decât în restul anului, pentru că eram toată familia împreună, în liniște. Azi, adult fiind, îmi amintesc cu drag și cu dor de acele momente și încercam, alături de întreaga familie să nu uităm ca Paștele e despre acea stare de liniște interioară si despre a păstra Lumina vie în sufletele noastre.

Adevărat A Înviat! O poveste plină de emoție pură! Citindu-te, mi-au venit în minte propriile amintiri din copilărie, din această perioadă. Paștele în copilărie pentru mine însemna, înainte de toate, multă treabă. În Săptămâna Mare, misiunea mea era clară: trebuia să spăl absolut tot ce însemna bibelou, pahar sau farfurie din casă. Chiar și pe cele din camerele „bune”, unde nu intra nimeni tot anul, trebuia să le scot și să le fac să lucească. Era o muncă de chinez bătrân, dar nu aveam scăpare. Apoi venea Vinerea Mare, ziua în care adulții din familia mea țineau post negru, iar eu copil fiind, trebuia măcar carne sa nu mănânc. Doar că fix atunci mama se apuca de prăjit șnițele și chiftele, iar mirosul bunătăților era o tortură. Așa că, „posteam” cum puteam: pândeam momentul când mama nu era atentă și furam câte una, mâncând pe ascuns cu o vinovăție delicioasă.

Minunat!!!!

Foarte emoționat! Eu îmi aduc aminte de ouăle vopsite în coji de ceapă și cum încercam cu bunica să găsim frunze deosebite, ca să iasă ouăle cât mai frumoase. În acele vremuri, așteptăm în ziua de luni udatorii. Într-un am s-a întâmplat că era deja ora prânzului și eu nu avusesem nici un udator. Aveam vreo 8-9 ani. Atunci bunica a spus că rezolvă ea problema. A ieșit în fata casei, a găsit un țigănel și l-a adus acasă să ma ude. Era obiceiul de a stropi fetele cu parfum. Băieții primeau ouă, prăjitură, bani. Am fost tare mulțumită de udatorul adus de bunica!

Aveam anumite zile când trebuia să ținem post, apoi când aveam dezlegare sa mâncăm de toate. După Înviere, a doua zi, vai, era Raiul pe pământ! Când eram mici, bunica ne ducea la spovedit, știu că ne trezea foarte de dimineață, să ne ducă la biserică. Noi nu prea înțelegeam pe atunci de ce important să te spovedești, dar după ce am crescut am înțeles mai bine. La Înviere, noaptea, mergeam în fiecare an, îmi plăcea foarte mult, aveam așa un sentiment de emoție când vedeam atâta lume și când se cânta "Hristos a înviat", nu știu, dar mi se părea foarte emoționantă slujba de Înviere! Chiar și in anii aceștia, eu merg la Înviere, am rămas cu ritualul acesta pe care simt din suflet ca trebuie să-l fac. Apoi, după Înviere, a doua zi eram toata familia acasă, la masă, petreceam timp împreună, mergeam la biserică, aveam musafiri (bunica sau rude foarte apropiate) sau mergeam noi la ei, și erau momente frumoase. Sănătate și sărbători fericite!

Ce frumoase amintiri.... Da, îmi amintesc și eu cu drag anii copilăriei, când toată familia se pregătea de Paști. Începea curățenia generală cu câteva zile înainte de sărbători, fiecare aveam sarcini în casă de făcut, dar ne plăcea că făceam totul împreună, și aveam emoția că vin Sfintele Paști. Apoi, îmi amintesc că mama gătea toate bunătățile, mâncăruri alese, pe care le făcea special numai de sărbători. În bucătărie era nebunie înainte cu 2-3 zile de Paști, că se gătea încontinuu și mă punea și pe mine să ajut. Îmi plăcea vopsitul ouălor, la asta participam întotdeauna. Știu că mergeam să strâng frunze din curte și vopseam ouă cu ciorapi și cu coji de ceapă... Vai, asta îmi plăcea cel mai mult!

În cămara sufletului nostru, "Paștile cele frumoase, Paștile Domnului, Paștile..." se fac pentru fiecare din noi "Paștile sufletului meu" - atât de frumos spus în titlul acestui articol! Cei care am trăit la țară ne amintim cu drag de sărbătorile pascale, care în esență ne-au învățat că în simplitate ajungem să-L cunoaștem cel mai bine pe Dumnezeu. Mulțumim pentru acest articol care ne amintește de cei ce au pus în noi cinstirea față de biserică și neam. Hristos a înviat!

Amintiri frumoase, draga mea, de care mă bucur citindu-le și imaginându-mi. Eu, bucureșteancă cu bunici așișderea, îmi amintesc vânătoarea și statul la cozi pentru tot - asta m-a marcat, copil fiind.

Hristos a Înviat! Și atunci, și acum, amintirile rămân o poveste vie. Retrăim, retrăim acele momente de simplitate și bucurie, uitând de problemele și încercările de acum măcar pentru o clipă. Este și va fi mereu o sărbătoarea în care reînvie bucuria simplității, a dragostei și a nădejdii! Vă îmbrătișăm cu drag 💖💖💖💖

Partea a II-a Îmi amintesc cu drag cum mergeam cu bunicul în podul bisericii, să cântăm la cor. Asta, doar când am crescut suficient și am primit "aprobare". Îmi amintesc emoția de a reuși să ducem acasă "lumina aprinsă" și cana cu Sfintele Paști, acoperită frumos cu cel mai curat și mai frumos șervet. Slujba Învierii mi se părea atâta de lungă și eram așa de obosiți, dar apoi era emoția de a spune "Hristos a înviat" sau "Adevărat a înviat"... și ajungeam acasă și aveam voie să ne apropiem de toate bunătățile.... "Unde ești copilărie, Cu pădurea ta, cu tot?" Mulțumesc, Andreea, pentru împărtașirea gândurilor tale și pentru răscolirea amintirilor... Nu-i așa că ne amintim mai mult cele mai faine? Calde îmbrățișări și sărbători binecuvântate cu sănătate și bucurii alături de cei dragi!

Citesc cu mare plăcere articolele din Pridvor, iar acesta m-a pătruns până în sufletul de copil... E imposibil să nu-ți amintești de copilărie când citești rândurile de mai sus. Pentru mine, copilăria - verile și sărbătorile - a fost într-un sătuc la poalele Munților Făgăraș. Bunica lucra la o brutărie. Ador și astăzi mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor! Îmi amintesc cum ne jucam de-a ascunselea printre sacii de faină, îmi amintesc cozonacii aburinzi... și apoi, o întreagă filozofie a activității fantastice de vopsit ouă. Să cauți, copil fiind, frunza perfectă, să verifici apoi pe care ou a fost pusă... păi era o întreagă aventură! Și nu aveam nici un gând... ne stresam, poate, doar să pregătim ulcica pe când vin vacile din ciurdă, să mulgem în ea lapte proaspăt.

Astăzi mă încearcă un profund sentiment de nostalgie, fiind departe de casă, dar sunt convinsă că sărbătorile pot fi trăite cu aceeași autenticitate și încărcătură spirituală, deoarece esența lor constă în trăirea interioară și în păstrarea valorilor care ne definesc.

Duminica era marcată de o forfotă plină de bucurie. Provenind dintr-o familie numeroasă, cu cinci frați, dintre care două fete, diminețile de sărbătoare aveau un farmec aparte, ne pregăteam hainele noi și porneam spre biserică. În copilărie, mergeam la slujbă doar luni, iar duminica îi așteptam pe părinți la poartă. Aceștia ne făceau semnul crucii pe creștet, iar noi așteptam cu nerăbdare masa festivă. Odată cu trecerea anilor, am început să participăm cu toții la slujbele de duminică și luni, iar momentele petrecute împreună la masă au devenit cele mai prețioase.

Îmi amintesc cu emoție cum, în Joia Mare, pregăteam împreună cu mama pasca, o muncă migăloasă, în care urmăream cu atenție ca aluatul să crească suficient, pentru ca rezultatul să fie pe măsura așteptărilor. Curățenia începea cu două săptămâni înainte, fiecare colțișor al casei fiind îngrijit cu mare atenție. În Vinerea Mare, întreaga familie participa la Slujba Prohodului Domnului, iar sâmbăta, în ciuda oboselii, mergeam la biserică pentru a primi Sfânta Lumină. Îmi amintesc cum, adesea, ațipeam pe scaune, iar responsabilitatea noastră era să ne ținem treji unii pe alții.

Sărbătorile pascale reprezintă un prilej de liniște sufletească, comuniune spirituală, apropiere de valorile religioase, de familie și de împărtășire a binelui în jur. Aflată departe de casă în acest an, resimt mai intens ca oricând dorul de familie și de locurile natale.

Partea a II-a Învierea se făcea la 12 noaptea la bisericile românești și la 1 la biserica greacă. Toată Brăila se aduna acolo. La Buna Vestire = Ευαγγελίστρια. Români, greci, evrei, turci, armeni etc. Avea un cor foarte frumos (în grecește), parcă cântau din cer! Totul era plin de evlavie și bucurie. Crescând și devenind utemistă, au apărut dificultăți. Nu am făcut niciodată curs de religie. Știam tot ce m-a învățat Nona. La biserică nu trebuia să merg. Eram și "de origine nesănătoasă". La slujbele Învierii mergeam îmbrăcată cu baticul lui Nona, cu paltonul ei, și stăteam departe de ai mei, ca să nu-i pun într-o situație proastă pe profesorii care trebuiau să ne urmărească. Așa făceau și prietenele mele. Așa era în Brăila. Verișoara mea din București nu avea probleme. Totuși, îmi amintesc cu mult drag de anii aceia. Cei mai omenoși și plăcuți. Mulțumesc lui Dumnezeu!

Amintirile mele din copilărie sunt cele mai frumoase din viața mea. Libertate, prietene, joaca în mijlocul bulevardului... În vremea aceea nu deranjam pe nimeni. Atunci nu existau mașini și eram liberi să ne jucăm cum voiam. Crăciunul se serba foarte frumos. Toate casele aveau brazi împodobiți, și școlile, și parcurile... La școală îl serbam pe Moș Gerilă. Acasă îl așteptam pe Moș Crăciun. La biserică nu-mi amintesc că mergea nici mama, nici bunicul. Erau ierni grele, cu circulația blocată din cauza zăpezii. Paștele era altfel. Cât eram mică, pană la 10-12 ani, mergeam la biserica greacă la slujbe. Slujea pe grecește un preot român. Acasă, bunica = „Nona” mea, îmi povestea viața lui Hristos și exact ce înseamnă fiecare slujbă. Nu înțelegeam nimic la biserică, dar stăteam în picioare neclintită ca o lumânare.

Copilăria mea a fost pe vremea lui tata Stalin, când începuse prigoana preoților. Îmi amintesc și acum, cu multă duioșie, când cei doi preoți obosiți de vremuri ne călcau pragul casei. Mama îi ruga să poposească puțin și îi trata cu bunătăți de post, ca să aibă putere sa meargă mai departe. Mergeam la Prohod, înconjuram biserica de trei ori, iar în noaptea de Paște ne îmbrăcau cu haine noi și mergeam la biserică, unde la 12 noaptea cântau cocoșii aduși de oameni. Luam lumină și mergeam acasă în liniște, ciocneam câte un ou și apoi ne culcam. A doua zi stăteam la masă și mâncăm brânză de oaie proaspăt făcută, drob de miel, ciorbă și friptură de miel, cozonac... Era totuși o atmosferă de teamă și îngrijorare, pentru că nu știam la ușa cui vor veni securiștii. Mulți preoți au fost arestați și închiși, de aceea copilăria mea a fost tristă și plină de temeri și nesiguranță! M-au marcat mult acele vremuri și le retrăiesc și acum, în preajma Sfintelor Paști. Doresc tuturor un Paste liniștit!

Paștele nu este doar o stare, ci o stare care ne atinge sufletul în cel mai tăcut și profund mod. Articolul tău mi-a amintit cât de important este să ne oprim din agitația zilnică și să ne întoarcem la ceea ce contează cu adevărat: credința, iertarea și iubirea. În fiecare lumină de lumânare, în fiecare "Hristos a înviat!" se ascunde o speranță nouă: că putem fi mai buni, mai răbdători, mai aproape unii de alții. Ai reușit să surprinzi atât de frumos esența acestor momente, încât m-ai făcut să simt din nou emoția copilăriei și liniștea aceea caldă din suflet... Mulțumesc pentru aceste rânduri pline de lumină!🥰

Îmi mai amintesc de pregătirile pentru sărbători, care, după obișnuitele dereticări prin toată casa, ajungeau în final la prepararea prăjiturilor. Mai rar făceam ceva din cartea de bucate - o parte din rețetele mamei mele erau scrise de o mătușă de-a ei, pe foi de diferite dimensiuni, dar erau „rețete sigure”, pentru că mătușa încerca fiecare rețetă nou-primită și le rupea și arunca pe cele care nu ieșeau după standardele ei... Alte rețete fuseseră scrise de mama mea pe spatele unor foi tipizate de „buletine de analiză” de la laboratorul chimic al fabricii de ciment. De sărbători, colegele veneau fiecare cu caietul cu rețete și își copiau câte o rețetă nouă pe foile ce le erau la îndemână. Mai am și acum toate acele foi... și recitindu-le, îmi amintesc ce mai povesteam cu mama despre ele... Sunt ca „madlenele” lui Proust, câte o ancoră care leagă prezentul de ceea ce a fost odată.

Dragă Andreea, Cuvintele tale m-au purtat pe un tărâm ca de poveste, iar mie îmi place să cred că încă pot savura poveștile, cu suflet de copil... Mi-am amintit cum nepoții unchiului meu matern o îmbiau pe mama să le mai spună „povești adevărate” despre copilăria lor din anii 30 și 40, vremuri grele de dinainte și de după război... Sărbătorile pascale le-am petrecut, copil fiind, cu familia restrânsă în prima zi, apoi a doua zi a însemnat, mulți ani la rând, să aștept „udătorii” și să ne întrecem apoi cu colegele de clasă cine a avut mai mulți „udători”, cine era mai populară... Eu nu mă puteam lăuda foarte mulți, rudele din Cluj nu prea se oboseau să vină „în provincie”, însă ne bucuram de cei pe care doar cu acestă ocazie îi întâlneam, o dată pe an...

Aveau farmec și pregătirile și așteptarea și mersul la slujba de Înviere și momentele de după, când ne întorceam acasă și ne înfruptam din bunătățile gătite de ai mei (și mama și tata găteau excelent), împreună cu cu toți prietenii de familie invitați. Să ne bucurăm și să profităm de fiecare zi și de fiecare clipă pe care o avem împreună cu toți ai noștri, nu doar de Sărbători! Pentru că, având inima plină de iubire, fiecare zi devine o Sărbătoare.

Ce frumos ai scris, dragă Andreea! ❤️ Să ne îmbuibăm cu Domnul! Noi de asta avem nevoie, să ne fie inimile și sufletele pline de credință, speranță și iubire pentru Dumnezeu și pentru cei dragi nouă și pentru semenii noștri.

Mama avea întotdeauna grijă ca masa să fie încărcată, iar eu și sora mea să avem hăinuțe noi de Paști. Hainele care nu ne mai erau bune urma să le dam la niște copilași care nu aveau. Totodată, trebuia să ne împăcăm cu cine eram certați, ca să ne putem spovedi și împărtăși, că altfel nu era bucuria deplină: „Draga mamii, degeaba ai haine noi, casa curată si masa plină - dacă sufletul nu e curat, nu te poți bucura". Cam asta cred că trezește în mine gândul la Sărbătorile Pascale. Ar trebui să readucem în zilele noastre spiritul sărbătorilor de odinioară, probabil am fi mai buni, mai curați, mai iertatori și mai pregătiți să ne umplem inimile de Lumina Învierii! Doamne ajută, draga mea!🙏

Aveam timp și să cântăm seara pricesne... și nu exista în Săptămâna Patimilor să nu mergem la slujbele de seară, chiar dacă eram obosiți după toate treburile gospodărești din timpul zilei. Parcă stiam să trăim cu totul, mult mai intens și mai profund, chiar dacă eram copii, cele „12 Evanghelii" sau Prohodul Domnului. Când în sfârșit venea seara Învierii, mergeam cu bucurie la biserică, sa fim părtași la Învierea Domnului. Îmi amintesc întotdeauna cu drag că abia așteptam să se cânte prima dată „Hristos a înviat”, și apoi că ne bucuram să întâlnim pe cineva, ca să-l putem saluta cu „Hristos a înviat!". Și să ni se răspundă corespunzător. Apoi, venind acasa cu „paști” în pahar și cu candela arzând, parcă toată casa se umplea de voie buna, de iubire și de căldură. Ciocnitul ouălor se lăsa de fiecare dată cu concurs!

Minunate amintiri, Andreea!🙂 În memoria mea, până a ne putea bucura de Sfintele Paști trebuia pregătit totul. Casele trebuiau curățate cu grijă și pe îndelete, dar în același timp și sufletul trebuia pregătit pentru momentul Învierii. Îmi amintesc cum făceam prăjituri cu mami și cu bunica, parcă și acum simt mirosul de covrigei, cornulețe, haiose, cubulețe, la care tânjeam până după Sfânta Înviere, pentru că la noi se postea.

Pentru mine, Paștele a însemnat încă din copilărie o sărbătoare a luminii, a renașterii: pomii înfloriți, iarba verde proaspătă. În copilărie, locuind la bloc, într-un apartment mic, curățenia însema căratul covoarelor până jos în curtea blocului, spălarea geamurilor la etajul 3 - activitate care, copil fiind, era destul de înfricoșătoare. Dar mersul la biserică, chiar dacă nu aveam haine noi, era punctul culminant, precum și așteptarea udătorilor. Îi număram cu sora mea, foarte mândre, cât de mulți ne udau. Acum am altă formă de viață, stau în casă mare, dar nu curățenia sau gătitul sunt în centrul sărbătorilor, ci bucuria și încărcarea sufletului cu lumină, pace, un zâmbet sincer, rugăciune și recunoștință pentru tot ce am.

Ce frumos ai scris, Andreea! Amintirile acestea ne înnobilează an de an sufletul și ne fac să renaștem iar și iar... Am și eu aduceri aminte, să zic așa, stau să mă gândesc ce zile încărcate emoțional erau, credeam în tot ce spunea mama despre grija a tot ce facem, să facem bine, să fim cuminți, că e Săptămâna Mare și ne vede Domnul! Simțeam o liniste aparte, simțeam cum timpul încetinea lucrul, munca și înțelegerea (nu ne mai băteam între noi, frații). Mai simțeam iz de curat, de mirosul cerii, tămâiei, de cozonaci calzi, la care le dădeam târcoale toți frații, să furăm o ciupitură - și bineînțeles că-i gustam... în ciuda zilelor de post, doar... heeei, miros cald de cozonaci! Și niciunul dintre noi nu-și recunoștea fapta. Astăzi, credința și biserica, cu ritualul acestor zile încărcate, reprezintă ceva solemn, și încerc să le imprim copiilor mei toate trăirile cu un strop de credință în MAREA cea MARE. SĂRBĂTORI BINECUVÂNTATE!

Pentru mine, Paștele a fost o binecuvântare, mai ales acasă, când pregăteam de toate, împreună cu mama, dar și o tristețe, în Săptămâna Mare, pentru că nu aveam voie să mergem la Denie, în general, la biserică. Biserica noastră este pe un deal, în mijlocul cimitirului, iar la poalele dealului este un islaz, unde pășteau vitele. Acum e doar islazul, că nu mai are nimeni vite. În fiecare seară, toți elevii eram însoțiți de câte un profesor, făceam foc de tabără, cântam, spuneam poezii și jucam în jurul focului. „Joacă, joacă, joacă băiete, Că ești frumos ca un castravete! Și fetele te-au botezat, Că ești cel mai bun băiat! Joacă, joacă, joacă fetiță, Că ești frumoasă ca o garofiță! Și băieții au strigat, Că ești cea mai mândră-n sat!” Nu ne duceam noi la Denie, dar de la Înviere nu lipsea nimeni! Cam aceasta era atmosfera de Paști, la noi! Slavă Domnului pentru tot și pentru toate! 🙏 Vă dorim Sărbători cu sănătate!

Cântarea „Hristos a înviat din morți” parcă oprea gândurile și le muta într-un alt registru. Noaptea de Înviere ne aducea împreună. Casa mirosea a curat, dar mai ales a împăcare. Nu erau multe feluri de mâncare, dar erau tare așteptate și ne săturau. Eu căutam frunze potrivite pe-afară, mama ciorapii rupți, ca să rulam ouăle. Cozonacul plesnea mereu în cuptor, covrigeii erau specialitatea mea! Oamenii păreau mai buni, mai prezenți, mai deschiși. Și totuși, rămânea o teamă tăcută: că după acele zile, lumea se întoarce la aceeași tristețe de dinainte. O fi fost doar în mintea mea, căci știu că sărbătoarea vine și cu iertare, mai multă îngăduință și bucurie. Să fim buni!

Ca în multe familii, sărbătoarea de Paște nu venea doar cu lumină, ci și cu o agitație greu de numit, chiar certuri. Copil fiind, asistam la tensiuni între părinți: tata, de exemplu, nu suporta dezordinea. Se simțea iritat de zgomotul covoarelor bătute, de mișcarea continuă, de praful ridicat din lucruri vechi. Pentru mama, curățenia era o nevoie de a pregăti casa, de a o face „demnă” de sărbătoare. Simțeam tensiunea dintre ei, uneori în tăceri, alteori în cuvinte mai apăsate. Încercam să iau la rând fiecare obiect, îl lustruiam, scuturam mileurile împletite de mama, aranjam hainele prin dulapuri, cărțile din bibliotecă, ștergeam pe jos cu cârpa, trăgând de ligheanul cu apă. Tensiunea începea să se domolească spre seară, când la televizor se difuza filmul "Iisus din Nazaret" cu actorul ala fain:) Nu ne terminam nicicând treaba, sau începea prea târziu și adormeam. Și totuși, liniștea adevărată venea altfel, în curtea bisericii, când lumina Învierii se transmitea din mână în mână.

Pentru mine era cu momente de bucurie! Mergeam cu mamaia și prietenele la Prohodul Domnului din Vinerea Mare, ajutam la prăjiturit pe mama. Îmi aduc aminte că țineam și post în Săptămâna Mare. Când reușeam să merg la Înviere, da, era cum spui, bucurie să păzesc flacăra vie cei cred 500m până acasă. De Paște eram bucuroși, avem de toate pe masă, drob, cozonaci, prăjituri, friptură, și abia așteptam să ciocnesc ouă cu toți membrii familiei și prietenele! Mulțumesc, Andreea Macra! Paște cu liniște sufletească și bucurii!

Citindu-te, m-am întors și eu pe ulițele copilăriei, când Paștile aveau un alt ritm. Îmi amintesc și acum cum, fiind departe de biserică și drumul greu pentru niște picioare mici de copil, am ajuns destul de târziu la prima mea slujbă de Înviere. Trăiam din curiozitatea insuflată de ceilalți copii, care îmi povesteau cu însuflețire despre cum bate preotul în ușă, despre înconjurul bisericii cu lumânări aprinse și citirea Evangheliei sub cerul liber.

2/2 La noi (tot în Apuseni), slujba începea mereu la ora 4 dimineața. Era un sentiment magic să fii acolo, în îngânarea nopții cu ziua, iar exact când se cânta „Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat lumina”, să vezi cum se ivesc primele zorii deasupra culmilor. Era ca și cum cerul însuși răspundea cântării. Iar după atâta veghe și emoție, drumul spre casă era plin de nerăbdare pentru prima masă „de dulce”, unde oul roșu și cozonacul aveau, într-adevăr, gust de Rai. Mulțumim că ne-ai reamintit că „acasă” este, înainte de toate, o stare a sufletului!

1/1 Ce călătorie emoționantă în timp ne-ai oferit, Andreea! Citindu-te, m-am întors și eu pe ulițele copilăriei, când Paștile aveau un alt ritm. Îmi amintesc și acum cum, fiind departe de biserică și drumul greu pentru niște picioare mici de copil, am ajuns destul de târziu la prima mea slujbă de Înviere. Trăiam din curiozitatea insuflată de ceilalți copii, care îmi povesteau cu însuflețire despre cum bate preotul în ușă, despre înconjurul bisericii cu lumânări aprinse și citirea Evangheliei sub cerul liber.

🙏

Cât de minunat totul, cât de frumos pentru cei care au avut bucuria de a avea bunici la țară și au gustat din acele momente petrecute alături de ei, participând la pregătirile de Paști...

Eram mică, amețită de somn și de frig, dar strângeam în mână lumânarea stinsă, așteptând „ceva” ce simțeam că e important, chiar dacă semnificația divină îmi scăpa printre degete. Pentru mine, Învierea nu era despre dogmă, ci despre mâna caldă a bunicii Salvina care mă ținea strâns, să nu mă pierd în mulțime, și despre promisiunea că, odată ajunse acasă, vom ciocni acele ouă minunate. Aveam vreo 4 sau 5 ani, o vârstă la care lumea se măsoară în pași mari și umbre lungi. Lupeniul (HD) dormea sub pătura grea a nopții, dar noi eram afară. La poalele Strajei, frigul era o prezență fizică, ce te făcea să-ți îngropi bărbia în fularul de lână. Nu prea înțelegeam de ce toată lumea era pe străzi la ora la care, de obicei, visam. Întunericul minier al orașului era spart de sute de luminițe tremurătoare. Sărbători cu bucurii duhovnicești, tuturor!

Salut! O poveste care îți intră la suflet și trezește multe amintiri! Începând cu pregătirea pentru Sfintele Sărbători, eu așteptăm cu nerăbdare să facem prăjituri, să gustăm din toate cremele, și apoi bineînțeles, să tăiem marginile! Sărbători binecuvântate!!🤗😘🤗🙏

Salut, Andreea! Cât adevăr în spusele tale! Sărbători ca atunci, când eram noi copii (acum mame la rândul nostru), nu cred că vor mai fi vreodată 😔 Atunci, cu mic cu mare, eram cuprinși de aceea liniște a Postului Paștelui, așteptam să ne spovedim, să facem curățenie în case, să văruim pomi, să măturăm "ograda". Apoi mirosul inconfundabil de cozonaci și sarmale, care se pregăteau în săptămâna Patimilor, toate acestea sunt amintirile copilăriei NOASTRE.

Amintiri care îți mângâie sufletul, indiferent de vârstă. Momente frumoase la care să ne întoarcem an de an, pentru a le resimți cu multă pace și iubire. 🥰

Amintirea Sărbătorilor Pascale din copilărie pentru mine este strâns legată de verdele naturii, de spovedanie și de behăitul mieilor! Preț de câteva secunde am călătorit în trecut, într-un trecut îndepărtat cu 25 de ani! Sărbători binecuvântate!

Cât de frumos poți scrie, Andreea! Ai reușit să mă transporți instantaneu în copilărie și să mă văd iar lângă bunica, ajutând-o să frământe cozonacii în Joia Mare. În Vinerea Mare ținea neapărat să purtăm ceva nou când mergeam la biserică cu flori. Tot atunci obișnuia să mă ia cu ea la tămâiat mormintele. Era o mare zarvă în cimitir, iar mirosul acela de tămâie și mormintele aranjate cu flori îmi dădeau un sentiment de sărbătoare. Îmi plăcea la nebunie să îmi povestească despre fiecare persoană trecută la cele veșnice căreia îi tămâiam mormântul și îi aprindeam lumânări. Bunica îmi spunea mereu: «Ține minte fiecare mormânt în parte. În tine am încredere că o să vii să îi tămâiezi când eu nu am să mai fiu». Încerc, pe cât posibil, să păstrez această tradiție.

3/3 Bucuria adevărată venea duminică dimineața, când le duceam la biserică și le împărțeam copiilor mai mici care se jucau prin curte. Era un gest mic, dar îl simțeam important, ca și cum duceam mai departe ceva bun. Sigur, atunci nu vedeam totul în culori atât de calde, căci era și oboseală, și poate uneori nerăbdare, dar acum, privind înapoi, îmi dau seama că toate acele lucruri simple – munca în familie, mersul la biserică, gesturile mici de dăruire – au construit, fără să știu, o bucurie care a rămas. Textul dumneavoastră mi-a amintit exact de asta: că Paștile nu sunt doar despre ce se face, ci despre ce rămâne în noi după, și, uneori, rămâne mai mult decât ne dăm seama.

2/3 Pregătirile erau serioase și nu iertau pe nimeni: curățenia generală era „lege”, și fiecare avea partea lui, fără excepție. Apoi, urma pregătirea mâncărurilor „de dulce”, toate făcute dinainte, ca să ne aștepte acasă după Liturghia din dimineața de Paști. Cel mai mult așteptam vopsirea ouălor. Era, fără îndoială, momentul meu preferat. Le făceam roșii, cum era tradiția, și apoi le decoram cu abțibilduri din acelea simple, cumpărate din tarabe, cu diferite modele: icoana Mântuitorului, icoana Maicii Domnului, floricele, forme geometrice cum sunt cusute pe ii, etc. Nu erau perfecte, dar pentru mine erau cele mai frumoase.

1/2 Textul dumneavoastră mi-a trezit un dor liniștit, din acela care vine pe neașteptate și te ține puțin pe loc. Pentru mine, Paștile copilăriei aveau un ritm al lor, diferit de ce văd azi. În satul unde am copilărit, în Săptămâna Mare nu se făceau toate deniile, ci doar cele care contau cel mai mult pentru noi: Denia celor 12 Evanghelii, Prohodul Domnului, noaptea de Înviere și, desigur, Liturghia Pascală de duminică dimineața. Era suficient cât să simți că intri, pas cu pas, într-o altă stare.

"Era ca și cum Îl duceam pe Dumnezeu de mână prin întuneric." Ce frumos! M-am regăsit în trăirile descrise în acest articol!

Cu bucurie îmi aduc aminte de sărbătorile de Paști! Ne pregăteam din timp, făceam curat în grădini, vopseam pomii cu var, după ce erau curățați, îngrijeam grădinuța cu flori cu buna mea mamă, făceam curat în casă pe îndelete... Mergeam la cimitir cu părinții mei, Dumnezeu să-i odihnească în pace!, și făceam curat la mormintele bunicilor mei, vopseam gardul, plantam flori... Așteptam cu nerăbdare momentul în care pregăteam cozonacii cu mama mea, și vopsitul ouălor (mergeam să iau din grădină frunze, ca să facem ouă cu model). Era simplu, frumos, fără pretenții. Multă liniște și tihnă... Cele mai frumoase amintiri din copilăria mea!

Îmi voi aminti mereu cu drag de momentele petrecute împreună cu familia, de freamătul și zarva de dinainte de Paști, de nerăbdarea noastră ca și copii în așteptarea sărbătorii, de felul unic în care ne simțeam în noaptea de Înviere, chiar și de mirosul din biserică… În copilărie ni se părea că vom avea mereu parte de suficient timp petrecut cu părinții, frații, bunicii, acum am realizat că nu am apreciat destul aceste momente. Sfatul meu ar fi să ne concentrăm mai puțin pe griji și neajunsuri, să încercăm să îi “vedem” cu adevărat pe cei de lângă noi, pe cei ce au nevoie de noi, și să simțim bucuria Învierii cu suflet de copil. Așa cum am auzit pe cineva zicând, să ne fie un “balsam pentru suflet“ această sărbătoare!

Dor de vremurile de demult, asta retrăiesc când citesc rândurile astea. Nu se mai simt sărbătorile mari așa cum le simțeam și trăiam în copilărie... Am un sentiment de regret că nu reușesc să mai ofer un Paște autentic copilului meu.

Minunat, Andreea dragă! Absolut minunat!!! Nu aș mai adăuga nimic, decât că mă bucur că ne cunoaștem! Dumnezeu să vă aibă în paza Lui!🙏🏻🤗

Ce frumos e descris totul în acest text! Efectiv, m-a purtat așa, în timp, și m-a dus cu gândul la copilăria mea și la cât de frumoase erau sărbătorile atunci în familie. La cât de important e rolul bunicilor, și cum știau ei sa ne ducă aproape de Dumnezeu. La cum știau să păstreze tradițiile și să ne includă în tot. Familia, copiii, timpul împreună, toate erau o bucurie și o normalitate. Hăinuțele noi, purtate prima dată la biserică, vopsitul ouălor împreună, prăjiturile cu cremă și linsul lingurilor, și timpul ăla care parcă se scurgea atât de încet de Sfintele Sărbători, timp care ne aducea împreună în fiecare an... Să reușim și noi măcar parțial să transmitem mai departe... că parcă ne-am îndepărtat puțin cam mult, în graba asta de zi cu zi. Așa că mulțumesc pentru călătoria în timp, pentru că am ocazia să fac lucrurile mai conștient în Săptămâna Mare!

Iubesc să aud amintirile celor care au trăit cu adevărat Învierile!

Amintirile mele legate de Paște sunt multe. Să încep cu mersul, aproape obligatoriu, la slujbe, la Denii, chiar dacă nu aveam mereu chef. Îmi amintesc mirosul mâncărurilor de dulce și nerăbdarea cu care așteptam să ajung acasă, după slujba Învierii, ca să mănânc. Îmi plăcea să cânt și eu la strană — „Binecuvântările Învierii” și toate cântările frumoase care se cântau în noaptea Învierii, și care mă făceau să uit de oboseală. Țin minte și acum cum, într-un an, eram foarte neastâmpărat la slujbă. Eram cu încă un prieten și, din joacă, l-am îmbrâncit. Atunci m-a văzut un polițist și a strigat după mine: „Bă, vino încoace!”. Eu, speriat, am fugit direct în Altar, la tata.

Citind aceste rânduri, m-am dus înapoi cu gândul în copilărie, în ograda bunicii mele. Am simțit din nou mirosul de primăvară, de frig și cald in același timp, de flori proaspete, de pâine caldă și bucate multe. M-am revăzut în mijlocul familiei extinse (mătuși, unchi, verișori). Paștile și Crăciunul erau prilej de mers la bunici, de joacă liberă, de "destresat" adultii care pregăteau lucruri de sărbătoare, de mersul la biserică prin noroi, ploaie sau prin praf - dar niciodată nu lipseam de la Înviere. Era o tradiție și responsabilitate să aducem lumina și pâinea cu vin („paștile”) și la vecinii care nu puteau merge. O tradiție pe care încerc să o mențin la oraș și pentru fiul meu și să-i explic, cum pot, ce înseamnă Lumina Învierii și speranța și credința. Mulțumesc pentru aducerea acestor amintiri de mult uitate, poate...

A doua parte: În Joia Mare, tot satul se aduna la familia pășterilor, se face slujba și după aceea, cu coșurile de pâine, vin si alte daruri, urcam sus în deal, la biserică, pentru Sfânta Liturghie. Atunci se împărtășea aproape tot satul, și ceea ce mă impresiona era faptul că fiecare băbuță se apleca și își cerea iertare de la celelalte băbuțe din biserică, și după ce auzea: „Fii iertată!”, se punea în rând... Doar după ce era iertată de sat se împărtășea!

Prima parte: Sărbătorile de Paști pentru mine, la țară, erau deosebite. Ca fată, îmi plăcea că mă lăsa bunica să fac lucruri de oameni mari: să pun "tindeiele" proaspăt apretate la icoane doar după masă, înainte de Înviere, să spăl geamurile, să vopsesc ouăle în Vinerea Mare... În Vinerea Mare mi-a spus că doar ouă vopsim, și de dorit roșii, cât de multe, deoarece vinerea a curs sângele roșu al Mântuitorului pe cruce. Ouăle le vopseam în coji de ceapă și cu modele florale și frunze. Mai aveam vopsea cu care se vopsea lâna, o mai foloseam si pe aceasta la ouă. Sâmbăta era pentru pregătit mâncare, și mirosurile mă făceau nerăbdătoare pana a doua zi după Sfânta Liturghie, când uitam de mâncare și fugeam pe uliță, la copii, să vedem cine are cel mai tare ou!

Dragă Andreea, ai surprins atât de frumos amintirile legate de Sărbătorile de Paști din copilărie! În timp ce-ți citeam povestea, m-am trezit retrăind, cu aceeași emoție și nostalgie, propriile mele momente din acea perioadă. Mi-ai adus în suflet o bucurie sinceră și o întoarcere plăcută în timp.

Mă bucur că sunt creștin, că suntem creștini, că avem sărbători cu har duhovnicesc, printre care și Paștele, iar în final îmi doresc să le transmit copiilor partea importantă legată de aceste sărbători: curățirea sufletului și timpul petrecut împreună, în familie. Vă strângem în brațe cu multă iubire, iubire de Sus plină de har:) Doamne ajută!

Paștile🙏 O lumină vie, a cărei flacără este însuși Hristos, iar căldura o emană iubirea Lui nemărginită… în nenumăratele feluri pe care și noi o putem arăta. Asta văd acum și simt ca adult, după ce am înțeles puțin din importanța acestei sfinte sărbători. Dacă mă întorc acum câțiva ani buni, îmi aduc aminte clar de hăinuțele noi cumpărate de Paște, purtate doar în ziua de Paște ca să se sfințească, de prăjiturile bune făcute de mama, de curățenia exagerată, dar și de timpul petrecut la bunici, de iarbă verde și de “Hristos a înviat!”, care la țară spus de „batrani”, parcă era magic. A fost cu bune și mai puțin bune, dar datorită lor suntem oamenii de astăzi! Acum îmi doresc ca în săptămâna aceasta (Săptămâna Mare) să reduc puțin motoarele, să stau mai mult în tăcere, să fiu mai smerit, să „calc” mai mult în biserică și să transmit mai multă iubire.

Paștile copilăriei mele tot în miros de cozonaci se desfășoară. Alături de cei dragi, la masă, în curte, cu bucurii simple. Îmi aduc aminte și de mersul la biserică, emoția tatălui meu cântând "Hristos a înviat". Însa abia în facultate am trăit Paștile sufletește, prin slujbe și Sf. Taine. Slavă Domnului pentru toate!

Mintea mea era mai mult la joacă. Mă uitam mereu dacă erau și alți copii cu care aș fi putut să mă joc. Îmi doream mult să vină și la mine copii acasă, să ne jucăm împreună, dar lucrul acesta nu se întâmpla. Da, acestea sunt amintirile mele. Astăzi, la vârsta adultă, poate că nu le pot oferi copiilor mei un Paște exact așa cum mi-aș fi dorit eu să-l trăiesc în copilărie, însă pot să le ofer ceva esențial: timpul meu. Pot să-i întreb ce înțeleg ei din Paște, din slujbele Bisericii, să-i ajut să descopere cât de importantă este Sfânta Împărtășanie, să nu le fie teamă de preoți și, bineînțeles, să știe că pot invita copii la joacă ori de câte ori își doresc.

Amintirile mele legate de Paște nu sunt dintre cele pe care le-aș numi foarte duhovnicești. În Săptămâna Mare eram pus la "muncă" (!): curățam bibelourile — multe, de toate mărimile, fragile — apoi paharele, ceștile și toată vesela din casă. După aceea urmau covoarele, ale căror capete le pieptănam cu grijă. Despre slujbele bisericii, spre rușinea mea, nu îmi amintesc foarte multe, pentru că nu participam cu adevărat, deși eram prezent. Eram copil. Ajutam și eu pe ici, pe colo, trăgeam clopotele, însă totul se petrecea mai mult mecanic. Iar slujbele mi se păreau foarte lungi... În oraș, cel puțin așa simțeam eu, nu aveau farmecul slujbelor de la sat. Nu știu de ce.

Și eu trimit o mare-mare îmbrățișare. Și da, e mai bine sa ne îmbuibăm cu Domnul. 🤗

Amintirile tale, Andreea, pe undeva seamănă cu ale mele, trăite tot la bunici.😇 Pe lângă înălțătoarea chemare "Veniți de luați Lumină", mi-e drag de sunetul toacei și de acel schimb de replici între preot și diacon, când lovesc cu crucea în ușă întrebând: „Cine e Domnul slavei?” (la slujba Învierii). Eram copilă și lucram alături de bunica la curățenie (spălatul și călcarea ștergarelor), făcutul cozonacilor și a pâinii în cuptorul pe lemn. Biserica era aproape de casă și ajungeam ușor. Atunci ni se pare greu, poate, acum ne dăm seama că era ușor și am face orice sa retrăim momente, dar nu se mai poate... Mulțumesc că ai împărtășit cu noi acele momente din copilărie. 🥰🤗 Sărbători fericite și binecuvântate! 😇🙏💞

Amintiri foarte frumoase, păstrate bine acolo în suflet, și mă simt privilegiată că le împărtășești cu noi/ cu mine, ceea ce mă provoacă să îmi amintesc de Sărbătorile Pascale din copilăria mea. Pentru mine, Paștele începe cu o curățenie făcută în casă, la comun cu toată familia, adică cu mama, tata, și cu fratele meu împreună, deoarece la curățenia de la sfârșitul săptămânii bărbații nu participau, ei fiind întotdeauna ocupați cu altceva... Apoi ziua de post din Vinerea Mare, amintită întotdeauna de mama, încă de joi seara: „Mâine este Vinerea Mare, să încercăm să nu mâncăm până la ora 12, și apoi nimic de dulce”. Duminica dimineața împreună la biserică cu mic, cu mare, a doua zi de Paști așteptând udători... Sunt comportamente pe care încerc să le păstrez și în familia mea.

Aș vrea ca și amintirile mele să fie atât de încărcate de spiritualitate, dar întâlnirea mea cu Dumnezeu a fost mult mai târziu… pe tărâmuri străine și la o vârstă mult trecută de copilărie! Sărbători binecuvântate!!!

MIIINUNAT!♡

Ce frumoooos scris! Așa amintiri minunate... Pentru mine, sărbătorile pascale în copilărie însemnau mersul la Denii împreună cu sora mea, până foarte târziu, ca o pregătire sufletească. Un post destul de aspru înainte de sărbători, ca mai apoi să ne bucuram de Noaptea Învierii în familie. Era simplu, dar atât de frumos!