Este ora 6 dimineața… Mă plimb pe malul mării și nu pot să nu mă gândesc cât de minunat a făcut Domnul toate... Atâta frumusețe! Atâta pace! Oare de ce nu reușim să le săpăm adânc în inimă, să rămână veșnic în noi? O viață, o viață întreagă luptăm să obținem ceva ce poate nici măcar nu era pentru noi. Acel „ceva” ce socoteam noi că e absolutul… Pierdem timp, pierdem viața însăși ‒ și, cu ea, multe și felurite ocazii să ne bucurăm cu adevărat! Ne încăpățânăm să batem la o ușă pe care noi o considerăm esența și împlinirea vieții noastre, neglijând atâtea uși mici și ponosite, în spatele cărora se ascunde adevărata fericire.
Oare ce este fericirea? Pentru mine, este să simt în inimă acea pace care vine din adâncul ei. Aceea care te îmbracă „ca și cu o haină”, ce țâșnește ca o lumină, de care știi că nu vine din efortul tău. Nu o poți stăpâni… nu o poți păstra… decât numai dacă ea dorește să rămână. Și, dacă am înțeles asta, de ce pierdem inima noastră pe pragul unei uși străine?
Doamne, rămâi cu mine… și, Te rog, lasă-mă să rămân lângă Tine!
Jenica Gavrilă
