Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele începe înainte de răsărit.
Stau cocoțat pe umerii mamei și mergem spre cămin. Așa îi spuneam atunci grădiniței.
Mama lucra în trei schimburi. Odată la câteva săptămâni trebuia să mă lase foarte devreme, ca să ajungă apoi la serviciu. Nu-mi amintesc anotimpul. Îmi amintesc doar mersul ei grăbit și faptul că eu plângeam.
Voiam un pian.
Nu o rugam din când în când. O rugam în fiecare dimineață din acele săptămâni. O rugam pe drum. O rugam când mă dădea jos de pe umeri. O rugam când mă dezbrăca de haină și mă pregătea pentru grupa de copii care încă moțăiau.
– O să-mi cumperi un pian?
Ea spunea că da.
Astăzi știu că nu avea cum.
Ai mei nu își permiteau nici patine, nici bicicletă.
Eu nu știam asta.
Știam doar că există piane și că îmi doream unul cu o încăpățânare care mă făcea să plâng.
Noi eram săraci.
Eu ceream un pian.
Într-o zi am găsit singur o soluție.
Am lipit cap la cap mai multe coli din blocul de desen. Le-am întins peste canapeaua acoperită cu o cuvertură țesută la război. Am desenat clapele albe și negre cât am putut de atent. Apoi am adus un scăunel și m-am așezat în fața lor.
Aveam, în sfârșit, pianul meu.
Cântam ore întregi.
Vecinii nu au avut niciodată motive să bată în țeavă.
Pr. Ioan Gînscă
Fotografie de Pavel Danilyuk / pexels.com