Plânsul dimineților de Paști

„Hristos a înviat!“, îmi spuneau oamenii mei mari. Atunci izbucneam în plâns.

Îmi amintesc de mine din afară. Eram la țară, căci acolo sărbătoream Paștile, împreună, când timpul nu începuse încă. Abia trezită între cearșafurile răscolite, în lumina prefirată prin fereastra de la drum, plângeam zguduit, încordat, cu sughițuri. Și nu era doar plâns: era un urlet răzbătut din neadâncul ființei mele mici, de doi-trei ani, amestecat cu lacrimile agățate greu de gene și înnodate pe obraji. Un urlet întreg, adevărat, fără fâșii uitate prin stern, pe unde se mai încurcă ele uneori. Acum îi spun tantrum. Atunci îi spuneau răsfăț.

Îmi amintesc de mine dinăuntru: îmi venea să mă îngrop în așternuturi, să trec prin scândurile dușumelei, să fug, să mă împrăștii, să dispar. Atât de tare ardea, atât de tare împresura urarea aceea din care nici n-aș ști să spun cât pricepeam. „De ce plângi?“, încercau oamenii mei mari care să mustre, care să aline. Și unora, și altora le răspundeam la fel: cu încă un hohot de plâns. Din care nimeni nu înțelegea nimic.

Ce cred că înțeleg acum, când nu știu dacă mai pot plânge cu aceleași lacrimi, e asta: că plânsul meu din diminețile de Paști era răspunsul frust pe care-l dai atunci când iei în piept – fără vreun filtru sau vreo dâră groasă de convenție – uimirea morții și a Învierii. Și plânsul însemna: „Adevărat, adevărat, adevărat a înviat!”.

Anca-Maria Pănoiu