Cred că e ușor să treci prin viață fără să te gândești prea mult la moarte. Mulți dintre noi facem asta. Mai ales dacă viața ne dă numai dulciuri. Poate că privim suferința celorlalți din afară. Nu ne implicăm prea mult emoțional. „Nu mi se întâmplă mie. Eu sunt în afara problemei”.
La început plângeam mult. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că nu era bine nici așa. Îi vedeam pe toți în brațele suferinței și mi-i imaginam tineri, plini de speranță, cu aripi, iar acum îi vedeam frânți. Pur si simplu, zbaterea de zi cu zi mi se părea zadarnică. Urla ceva în mintea mea: „La ce bun?... La ce bun?...”.
Apoi am amorțit. M-am călit. Ajunsesem să mă rog să nu cad în cealaltă extremă. Să nu mă schimb prea mult. Și-atunci am început să fiu curioasă. Ce se întâmplă când pleacă? Ei ce văd?
Am citit câte ceva, dar acum căutam palpabil să privesc, să găsesc dovezi singură, să ating, ca Toma. Când simțeam că se pregătește cineva de plecare, îi dădeam târcoale. Îl priveam îndelung, căutam. Încercam să nu exagerez, să-mi păstrez luciditatea, să nu romanțez, să nu dramatizez.
Experiențele au fost puține și vi le împărtășesc așa cum le-am simțit eu.
S-a internat la noi pentru foarte scurtă vreme un domn (nu-i mai știu numele) care nu putea respira. Concentratorul nu-l prea ajuta. Stătea în șezut, la marginea patului, și avea picioarele foarte umflate, din care curgea limfă din belșug. Pusesem prosoape pe jos pe care le schimbam des. Măsuța din față îi slujea ca suport pentru mâini și cap atunci când obosea.
Familia îl înconjura cu multă dragoste. Copiii au angajat o doamnă care stătea permanent cu dânsul și ne chema când avea nevoie sau trebuia schimbat.
Nu putea respira. Uneori își pierdea cumpătul. Cerșea ajutor. Din păcate, de la un punct încolo, mare lucru nu se mai poate face. E greu de acceptat. E foarte greu de suportat.
În fața morții suntem singuri și nu putem fi ajutați. Unii se supără. Învinuiesc medicul, familia... pe Dumnezeu... Într-o noapte, erau mai puțini pacienți în spital. Mă așezasem strategic în mijlocul holului, într-un fotoliu, și citeam cu urechile ciulite. Deodată, am auzit o sonerie. Apăsase îndelung pe întrerupător, apoi s-a oprit.
N-am înțeles de unde a venit sunetul și-atunci am început să caut. În aripa veche a spitalului erau doar doi pacienți. O doamnă care dormea profund și domnul de care v-am povestit, și care era poziționat într-o încăpere mai îndepărtată de mine. Când am ajuns în salonul dânsului, m-a întâmpinat o imagine grotescă.
Doamna care trebuia să-l supravegheze dormea profund, cu sânii dezgoliți. Sforăia. Iar domnul mai avea foarte puțin și se prăbușea de pe masa pe care stătea rezemat cu coatele. Încercând să-l așez, mi-am dat seama că nu doarme și că venise momentul despărțirii. Știam că familia voia să-i fie alături, dar nu mai aveau putere. De-aceea angajaseră pe cineva. L-am întins pe pat. La scurt timp a plecat. Am trezit-o pe doamna cu sânii dezgoliți și am ieșit din salon. Mă simțeam foarte tulburată.
Butonul soneriei nu putea fi atins de domnul care agoniza. Însoțitoarea sforăia. Cealaltă pacientă dormea profund, dar soneria a sunat îndelung.
Apoi am mai avut alte două experiențe. D-na Elena a fost infirmieră, ca și mine. O doamnă puțin aspră și nu foarte prietenoasă. Într-o seară, când am intrat pe la dânsa, m-a întrebat cine este domnul de lângă mine. Era liniștită. I-am spus că e oaspetele meu și să nu se supere. Eram singure.
Iar altădată am fost foarte aspru certată și amenințată pentru că sunt mulți șobolani în jur. „Cum e posibil ca un spital respectabil să aibă atâția șobolani pe pereți, pe jos, în pat...”. Vă asigur că nu era niciunul.
Într-o altă noapte am avut nevoie de o ploscă. Am căutat în pod. Nu aveam lumină acolo. Am folosit o lanternă și am intrat. Vreau să mă credeți că nu mai sunt un om ușor de speriat. Morga e un loc familiar, care nu mă îngrozește. Pun mâna pe tot felul de lucruri care ar provoca cel puțin repulsie cuiva mai puțin familiarizat și totuși, acolo, în pod, mi-a fost frică. O frică de gheață. Am coborât repede.
Nu-mi amintesc cum îl chema pe acel domn... dar cineva m-a sunat, m-a chemat.
Aș vrea să mai spun ceva despre moarte. Ceva ce mă chinuie când văd moarte regizată la televizor. E absurd. Regizorul de multe ori nu știe cum se moare. Oamenii, când nu pleacă în somn, rămân cu ochii deschiși și gura întredeschisă. Ochii nu pot fi închiși imediat după ce a plecat acel om. Pur și simplu, nu se poate. E puțin greu să închizi imediat ochii și gura celui plecat. Trupul trebuie să aibă o anumită temperatură. Dacă s-a răcit complet, probabil că numai cei de la pompe funebre mai știu ce să facă.
V-am speriat? Toți suntem foarte puternici. Nu cred că primim cât putem duce.
Veșnică pomenire!
Mihaela
Fotografie de Sabina Kallari / pexels.com