În copilărie am fost acuzat de o boacănă pe care nu o făcusem. Având adevărul de partea mea, credeam că-mi va fi ușor să mă apăr. Anchetatorul însă era convins de vinovăția mea, așa că, după ce-a epuizat toate amenințările, pe ton mieros a încercat să-mi stimuleze mărturisirea, zicând: „Greșeala recunoscută e pe jumătate iertată!”. În cazul în care aș fi făcut totuși boacăna, sub presiunea interogatoriului, ar fi fost o ofertă de luat în calcul, ca să-mi înjumătățesc pedeapsa. Dar, cum adevărul a fost ignorat, am primit o bătaie care mi s-a părut a fi întreagă. Am cugetat apoi, cu simțirea mea de copil, că o asemenea iertare, picurată precis cu pipeta și cântărită la miligram, nu-i deloc iertare. Cel mult o dreptate scrupuloasă, negociată la sânge.
Am descoperit mai târziu adevărata iertare la Hristos. Pilda fiului risipitor, iertarea femeii desfrânate, a lui Petru, a tâlharului de-a dreapta. Dar, mai ales, în Pilda celor doi datornici. M-am pus astfel bine la punct cu teoria despre iertare. Cu practica eram doar puțin mai sus de logica unei alte zicători defecte: „Te iert, dar nu te uit!” − și asta nu din vreo evoluție duhovnicească, ci din demnitatea personală care nu putea admite acest crez al răzbunătorului. Nu puteam oferi deplin iertare, dar nici nu o puteam simula. Pe cei care mă trădau, mă mințeau, mă parazitau, mă ironizau, mă nedreptățeau, fie îi uitam fără să-i iert, fie ridicam garduri electrificate între mine și ei. Precaut și autoprotector, mi-am zis că aproapele meu a venit prea... aproape. Îmi respiră aerul, creându-mi disconfort și nesiguranță. Și, pe când răsuflam ușurat că-i țineam la distanță pe toți indezirabilii, m-am trezit înconjurat de turnuri și garduri ca o închisoare de maximă securitate, cu toți ceilalți plimbându-se liber bine-mersi pe-afară!
Chiar pe atunci am ascultat o predică ce mă făcea să cred pe moment că, chiar și așa, nu-i nimic în neregulă cu mine. Părintele făcea o jurisprudență psihologică a iertării, manevrând abil bisturiul dreptății în carne vie și cauterizând rănile cu focul corectitudinii, până se făceau scrum. Ca să ierți, spunea el, e necesar să ți se ceară explicit iertare. Altminteri, nu! Doar puțin am fost îmbătat cu vraja acestei filosofii precreștine. Oare lui Hristos pe Cruce Îi cereau iertare cei ce-L huleau și-L răstigneau? Am realizat imediat că nu pot aștepta liniștit, în turnul meu de fildeș, pelerinajul greșiților mei spășiți, ca să se ploconească înlăcrimați pentru iertatre, iar eu să le cântăresc cu acrivie argumentele.
Și a lucrat Dumnezeu pentru a-mi arăta cum funcționează legile iertării. Eram supărat mai mereu pe purtarea grosolană a unor tineri cu care trebuia să intreracționez. Nimic nu-i sensibiliza. Mi se părea normal și corect să acționez cu severitate. Exemplificator. Dar îmi sunau mereu în minte cuvintele lui Francisc din Assisi: „Mai bine să greșesc din prea multă bunătate, decât din prea multă răutate!”. Gândind așa, tocmai ce i-am văzut pe cei cu pricina și am constatat că Dumnezeu îmi mișcă inima pentru a nu-i mai privi cu scârbă și cu dispreț, ci cu drag! Ca pe niște apropiați ce pot fi și plăcuți atunci când nu sunt copleșiți de neputințele pe care nu și le conștientizează.
O bucurie suprafirească și o pace adâncă m-au inundat. Această stare a ținut până seara târziu, când am adormit cu ea în suflet. Aveam să constat apoi că astfel de biruințe ale lui Hristos în viețile noastre nu sunt victorii definitive. Acei oameni nu știu, și uneori nici nu simt iertarea pe care le-ai dat-o fără ca ei să o dorească și să o ceară. Sau, dacă o simt pe moment, prin lucrarea largă a harului, o uită foarte repede. Și atunci trebuie să-L chemi din nou pe Domnul, să sufle cu harul Său în tăciunii iertării pentru a reaprinde, de șaptezeci de ori câte șapte, văpaia iubirii.
George Olteanu
Fotografie de Connor McManus / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!