Rugăciune, nu mustrări

Într-o duminică dimineață, Părintele Porfirie cobora cu un cunoscut al său, un țăran bătrân, către biserica din satul respectiv. Pe drum s-au întâlnit cu un grup de șase-șapte tineri ce se îndreptau în direcția opusă. Țăranul i-a întrebat:

- Unde mergeți, băieți?

- La cafenea, i-au răspuns ei.

Atunci țăranul, care era foarte aspru, le-a spus plin de indignare:

- Nu vă e rușine să vă duceți duminică dimineața la cafenea, în loc să mergeți la biserică?! Ce fel de creștini sunteți voi?!

Și a început să le țină o predică în aer liber. Tinerii i-au vorbit jignindu-l și și-au văzut de drum. Părintele tăcea. Țăranul, plin de entuziasm și mulțumire de sine, îi spuse Părintelui:

- Nu le-am zis bine ce le-am zis acestor tineri răi?

Atunci Părintele i-a spus:

- Nu le-ai zis bine.

Țăranul, care aștepta să fie felicitat, s-a întristat auzindu-i răspunsul.

Au ajuns la biserică, Părintele a intrat în Altar, iar țăranul s-a așezat în strană. Nu trecu o jumătate de oră și, iată, toți tinerii pe care-i întâlniseră au intrat în biserică. Țăranul își frecă mâinile de mulțumire. Îndată ce s-a terminat Sfânta Liturghie și Părintele a ieșit din Altar, țăranul s-a grăbit să-i arate tinerii, spunându-i:

- Ai văzut, și tu care mi-ai zis că nu le-am spus bine! S-au gândit la cuvintele mele și-au venit la biserică.

Părintele însă a surâs și i-a explicat că au venit fiindcă el s-a rugat în tăcere pentru ei, nu fiindcă au fost impresionați de comportamentul țăranului.

Nu câștigi nimic prin asprime

Un prieten fusese tratat foarte dur, așa cum mi-a mărturisit, de către niște oameni cu principii severe, astfel încât fusese umilit și complet răstălmăcit în privința caracterului său. Părintele l-a mângâiat, punând lucrurile la locul lor și făcându-i o profundă analiză sufletească:

- Ești bun, sensibil, liniștit. Ești o oaie a lui Dumnezeu. Însă când te tratează cineva cu asprime, te strângi și reacționezi în interiorul tău, iar în acel moment oamenii te răstălmăcesc și nu te mai înțeleg. Când însă te iau cu frumosul, scoți la iveală din tine lucruri atît de bune, încât îi uimești pe ceilalți. Oamenii care te-au răstălmăcit și te-au rănit nu cunosc vechea poveste despre vânt și soare, care se certau întrebând-se care din ei este mai puternic. Prin urmare, au pus prinsoare zicând că cel ce reușește să-l facă să-și scoată șuba pe un cioban care tocmai suia muntele, acela este cel mai puternic. A prins vântul a sufla, apoi s-a întețit, însă ciobanul, fiindu-i frig, își strângea șuba tot mai tare pe el. Atunci s-a ivit soarele dintre nori, revărsând împrejur bunătate și căldură. Ciobanul se încălzi și-și scoase șuba. Atunci soarele îi zise vântului: „Ai văzut cine este mai puternic dintre noi?”.

Iar Părintele Porfirie a conchis:

- Nu câștigi pe nimeni cu asprimea, ci doar cu bunătatea.

Atunci prietenul meu a înțeles că acei oameni „cu principii severe“ erau precum un vânt sălbatic și înghețat, în vreme ce Părintele Porfirie era soarele cel cald și plin de bunătate.

Când conștiința acuză

Odată, Părintele călătorea de la Salonic la Ierissos, îndreptându-se spre Sfântul Munte. Când a ajuns la casa de bilete, nu a găsit bilet cu loc și a fost nevoit să rămână în picioare, în timp ce lângă el ședeau niște tineri care glumeau. Un domn în vârstă i-a mustrat pe tineri, pentru că, văzând lângă ei un ieromonah bătrân în picioare, totuși continuau să stea jos nepăsători. I-a sfătuit ca unul dintre ei să se ridice și să-i dea locul preotului, însă ei nu i-au dat importanță și-au rămas neclintiți pe locul lor. Atunci domnul, mânios, s-a ridicat și i-a dat locul său. Părintele i-a mulțumit, însă nu a primit să se așeze. Așa că a călătorit în picioare până la Ierissos.

La sfârșitul călătoriei, domnul l-a întrebat pe Părintele de ce nu s-a așezat pe locul oferit. Părintele i-a spus:

- Am făcut un sacrificiu de dragul copiilor.

Dar, cum domnul nu a înțeles, Părintele i-a explicat:

- N-ai făcut bine că i-ai certat pe copii. Copiii au făcut un lucru rău: au lăsat să stea în picioare un ieromonah bătrân și nu i-au oferit locul de bunăvoie, așa cum se cuvenea. Apoi, dacă s-ar fi ridicat și eu m-aș fi așezat pe locul lor, sau dacă primeam locul pe care mi l-ai dat tu, copiii n-ar fi înțeles ce faptă rea au făptuit, ba s-ar fi simțit și îndreptățiți. Acum însă, fiindcă am stat în picioare atâtea ore în fața lor și m-au văzut înaintea lor, s-a ridicat însăși conștiința lor și, în tăcere, i-a mustrat pentru fapta lor. Doar astfel se poate mântui omul, când se pocăiește fiindcă îl acuză nu cineva din afară, ci însăși conștiința sa din interior.

Din „Lângă Părintele Porfirie” de Konstantinos Yannitsiotis,

Editura Bunavestire, 2002

Fotografie de Gustavo Fring / pexels.com