Rugăciunea ca artă

Vorbind despre arta rugăciunii, Sfântul Sofronie de la Essex, de formație pictor (să nu uităm că în anii tinereții i-a fost ucenic lui Kandinski), nu se referă atât la un meșteșug al rugăciunii, o metodă prin care rugăciunea noastră să fie rostită mai bine, mai corect, mai eficient, ci mai degrabă la o stare a noastră înaintea lui Dumnezeu. De data aceasta, arta nu ne este exterioară nouă, adică nu „prelucrăm” un obiect, desăvârșindu-l, ci ne „prelucrăm” pe noi înșine, în așa fel încât să ne facem „vase de cinste” Domnului, îmbiindu-L, poftindu-L, atrăgându-L să Se pogoare în noi.

Căci poruncile, ne spune Sfântul, sunt imposibil de îndeplinit. Nici un om nu le poate atinge. Depășesc măsurile omenești, sunt croite după măsuri dumnezeiești. Singur Unul Dumnezeu, de Se va sălășlui în noi, le va putea face. Deci strădania noastră nu va fi cum să împlinim poruncile, ci cum să-L aducem pe Dumnezeu în noi, ca să le săvârșească El. Arta rugăciunii e arta plecăciunii. Chemarea numelui Domnului - „Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:20) - în pustiul neputinței noastre.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!

Anca Stanciu

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

„Rugăciunea e o creație infinită, arta supremă. Mereu și mereu, simțim o năvală înfocată spre Dumnezeu urmată numai de o cădere din lumina Sa. Iarăși și iarăși, devenim conștienți de neputința minții de a se ridica spre El. Sunt clipe în care ne simțim la marginea nebuniei.

Ne-ai dat porunca de a iubi, dar nu se află în mine puterea de a iubi.

Vino și săvârșește în mine tot ceea ce ai poruncit,

căci poruncile Tale covârșesc puterile mele.

Mintea mea e prea slabă ca să Te înțeleagă pe Tine.

Duhul meu nu poate vedea tainele voii Tale.

Zilele mele trec în nesfârșită dezbinare.

Sunt chinuit de teama de a Te pierde

din pricina gândurilor rele din inima mea”.

Sfântul Sofronie de la Essex