Ne vorbește Cuviosul Paisie de la Sihla
Acum, noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau Părinții noștri. Ne-a luat Dumnezeu darul și puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor care vin până aici, dar cînd aud că trebuie să-l pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuți acasă. Spun la unii de zece ori să lase beția și desfrânarea, că să nu-și piardă sufletul, dar ei, deși făgăduiesc, le fac mai departe. Am însă și suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei și încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu. Dar să stăm oleacă, colo, pe bancă, în cerdacul chiliei…
Cel mai mult îi îndemn pe toți să se roage: Rugați-vă mereu! Rugați-vă din inimă! Rugați-vă cât mai mult lui Dumnezeu! Acesta este toată nădejdea mântuirii noastre. Că din rugăciune izvorăsc toate faptele bune. Am văzut credincioși și călugări care plângeau la rugăciune. Citeau Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului și nu puteau să se roage de lacrimi. Rugăciunea nu este teorie care se învață în școală. Rugăciunea inimii, adică cea făcută cu simțirea inimii, este o dăruire a Duhului Sfânt, un dar de sus pe care îl primesc numai cei vrednici de el. La biserică se cântă: „Să ne curățim simțirile, ca să vedem pe Hristos strălucind în inimile noastre”. Cine iubește pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată vârtutea și din toată inima sa, aceluia i se dăruiește darul Rugăciunii inimii și darul sfintelor lacrimi. Altfel, poți capătă Rugăciunea inimii din experiență după o lungă practică, dar se pierde ușor, căci inima nu arde de iubire pentru Hristos.
Să începeți a vă ruga mai întâi cu gura, „că din prisosul inimii grăiește gura”. Apoi încet-încet veţi spori, cu darul Duhului Sfânt, în taina rugăciunii. La fel face și copilul când se simte singur și îi este foame. Strigă la mama până îi răspunde și-i dă mâncare, apă și tot ce-i trebuie. Să-i urmăm pe copii și pe oamenii simpli, care nu știu multe rugăciuni, dar zic „Tatăl nostru” în genunchi și cu lacrimi.
Noi trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu la simțirea lui Dumnezeu. Una este vorbirea de Dumnezeu, și alta este simțirea lui Dumnezeu. Una este vorba, și alta este fapta. La simțire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu. Că zice Mântuitorul: „Nu tot cel ce-mi zice: «Doamne, Doamne» va intra întru Împărăția lui Dumnezeu”. Mai mult să faci cu fapta, decât să vorbești cu cuvântul. Că lumea este plină de vorbe, dar puțini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică.
Primul folos al Rugăciunii este pacea sufletului și mulțumirea duhovnicească. Oriunde ești, ești liniștit; orice faci, ești mulțumit, știind că toate sunt rânduite de la Domnul. Când este cineva în pace, vorbește blând, înțelept și liniștit, iar când nu are pace în suflet, este tulburat, cu chipul agitat și vorbește fără cugetare și cu păcat. Mare dar este pacea și mulțumirea sufletească! Să le cerem mereu de la Dumnezeu în rugăciunile noastre.
Din „Părintele Paisie Duhovnicul” de Arhim. Ioanichie Bălan
Editura Doxologia 2015