Religia noastră este iubire, este dragoste, este înflăcărare, este nebunie, este dorire arzătoare a celor dumnezeieşti. Toate acestea sunt înlăuntrul nostru. Sufletul nostru însetează după dobândirea lor. Pentru mulţi însă religia este o luptă, un chin şi un stres. De aceea, unii „credincioşi” sunt socotiți de ceilalți niște nenorociţi, căci îi văd în ce hal se află. Şi, de fapt, aşa şi este. Pentru că, dacă cineva nu înţelege adâncimea religiei şi nu o trăieşte, religia sfârşeşte prin a deveni o boală, şi încă una înfricoşătoare. Atât de înfricoşătoare, încât omul nu mai știe ce face, devine șovăielnic şi slab, se chinuiește şi se frământă, fiind purtat de duhul cel rău − face metanii, plânge, strigă, chipurile se smereşte, dar toată smerenia asta este o lucrare drăcească. Asemenea oameni trăiesc religia ca pe un fel de iad.
În biserică fac metanii, cruci, zic: „Suntem păcătoşi, nevrednici”, dar imediat ce ies afară încep să hulească cele dumnezeieşti dacă cineva îi necăjeşte puţin. Se vede limpede că la mijloc este un diavol.
În realitate, religia creştină îl preschimbă şi îl tămăduieşte pe om. Întâia temelie pentru ca omul să desluşească şi să deosebească adevărul este smerenia. Egoismul întunecă mintea omului, îl încurcă, îl duce la înşelare, la erezie. Este important ca omul să cunoască adevărul.
Mai demult, oamenii care erau într-o stare primitivă, nu aveau nici case, nimic. Intrau în peşterile fără ferestre, închideau şi intrarea cu pietre şi crăci, ca să nu pătrundă aerul. Nu înţelegeau că afară este viaţa, oxigenul. În peşteră omul se strică, se îmbolnăveşte, se nimiceşte, în vreme ce afară prinde viaţă. Poţi să înţelegi adevărul? Atunci eşti în soare, în lumină, vezi toate măreţiile; altfel, eşti în peştera întunecoasă. Lumină şi întuneric. Ce este cel mai bine? Să fii blând, smerit, liniştit, să ai înlăuntrul tău iubire, sau să fii nervos, supărăcios, certat cu toţi? Fără îndoială, cea mai înaltă este iubirea. Religia noastră are toate aceste bunătăţi şi este adevărul.
De multe ori, nici osteneala, nici metaniile, nici crucile nu atrag harul. Există taine. Important este să te fereşti de formă şi să ajungi la esență. Tot ceea ce se face să se facă din iubire. Iubirea pe toate le înţelege şi se jertfeşte pe sine. Sufletul se împotriveşte tuturor celor ce se fac din constrângere. Iubirea atrage harul lui Dumnezeu. Când vine harul, atunci vin şi darurile Sfântului Duh: „Iar roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5:22-23). Pe acestea trebuie să le aibă un suflet sănătos în Hristos.
Hristos este iubirea noastră; dragostea noastră; Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea. Hristos este nădejdea noastră. Legătura cu Hristos este iubire, este dragoste, este înflăcărare, este dorinţă arzătoare după cele dumnezeieşti. Hristos este totul. El este iubirea noastră, El este dragostea noastră. Dragostea lui Hristos este o dragoste ce nu se poate pierde. De acolo izvorăşte bucuria. Bucuria este Hristos însuşi. Este o bucurie ce te face alt om. Este o nebunie duhovnicească, dar în Hristos.
Acest vin duhovnicesc te îmbată precum vinul cel curat. Aşa cum spune David: „Uns-ai cu untdelemn capul meu, şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic” (Psalmul 22:5). Vinul duhovnicesc este curat, adevărat, foarte tare şi, când îl bei, te îmbată. Această beţie dumnezeiască este darul lui Dumnezeu ce se dă celor curaţi cu inima.
Postiţi cât puteţi, faceţi câte metanii puteţi, desfătaţi-vă de câte privegheri puteţi, numai să fiţi bucuroşi. Să aveţi bucuria lui Hristos. Este bucuria care ţine veşnic, care poartă într-însa veşnica fericire. Este bucuria Domnului nostru, care aduce liniştea cea neclătinată, fericirea cea liniştită şi liniştea cea fericită. Este bucuria cea plină de tot harul, care covârşeşte orice bucurie.
Hristos voieşte şi simte mulţumire dacă răspândeşte bucuria, dacă îi îmbogăţeşte pe cei credincioşi ai Săi cu bucurie. Mă rog ca „bucuria noastră să fie deplină” (I Ioan 1:4). Aceasta este religia noastră. într-acolo trebuie să mergem. Hristos este Raiul, copiii mei. Ce este Raiul? Este Hristos. Raiul începe de aici. Este exact acelaşi lucru: cine Îl trăiește aici pe pământ pe Hristos, trăiește Raiul. Aşa este, întocmai cum vă spun.
Din „Ne vorbește Părintele Porfirie”, Ed. Bunavestire, 2003
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!