Aveam 34 de ani și căzusem într-o zi superbă de toamnă pe niște scări, scări ce aveau să‑mi schimbe viața în totalitate. Ce făcusem în toți acești ani? Școli, licee, facultăți... tot felul de cărți pe care n‑ar fi trebuit să le citesc, tot felul de clipe pe care n‑ar fi trebuit să le trăiesc... bucăți de timp pierdute iremediabil.
Trăisem într-o lume ireală. Avusesem o copilărie prelungită abuziv. Nu mă puteam despărți de părinți sub nici o formă, indiferent ce vârstă aș fi avut. Mă îndrăgosteam mai tot timpul de personaje din cărți sau din filme și, nu în ultimul rând, îmi tot imaginam cum ar fi fost dacă aș fi trăit în urmă cu zeci sau chiar sute de ani.
Eram o visătoare incurabilă, și ceea ce mă durea cel mai mult e că nu reușeam să mă maturizez deloc. Rămăsesem undeva agățată într-o buclă de timp și nu puteam deloc evada din ea.
Timpul se scurgea nemilos, iar eu eram undeva, ancorată în afara lui... Împlinisem 30 de ani. Eram tot eu, cu visele mele, cu cărțile mele, cu lumea mea.
Țin minte că tot la acea vârstă mi s-a dat să cunosc pentru prima dată durerea sufletească, acea durere năvalnică, aproape inumană, produsă la moartea unuia dintre părinți. Tatăl meu era pe moarte. Îl adoram. Era totul pentru mine. Aveam un tată uluitor de frumos, delicat, cu o demnitate rar întâlnită. Ar fi fost în stare să sufere luni sau chiar ani întregi decât să jignească sau să umilească pe cineva. Avea un spirit de sacrificiu rar întâlnit. Țin minte că, de teamă să nu‑l pierd, eram în stare să mut toți munții din loc.
Dimineața plecam la serviciu la Pitești, după‑amiaza mergeam la cursuri la facultate în Târgoviște, iar noaptea plecam spre București cu ce tren apucam, numai să ajung să‑l văd la spitalul din Fundeni, pentru câteva clipe măcar.
Avea ciroză, iar eu stăteam mai tot timpul la mașini de ocazie, la tren, la metrou, și peste tot boceam... plângeam și imploram pe Dumnezeu să mi‑l mai lase...
Într-o seară târzie de iarnă țin minte că l‑am ajutat să se ridice în capul oaselor și l‑am luat în brațe ca pe un copil. „Îmi vine să vomit”, îmi spuse tatăl meu, privindu‑mă în ochi cu o dragoste inimaginabil de mare. Puțin mai târziu avea să‑și vomite ficatul în mâinile mele. A doua zi a murit. Și odată cu el, și o parte din mine.
Cunoscusem în tatăl meu partea cea bună din om, partea aceea inocentă, curată, sinceră, îngerească. Nu mă certase niciodată, nu‑mi dăduse niciodată o palmă – numai dragoste, dragoste și iar dragoste…
De unde atâta răbdare? De unde atâta delicatețe? N‑am să știu niciodată. Din păcate, ce mă durea cel mai mult era că nici pe departe nu semănam cu el… aș fi vrut atât de tare să am ceva din delicatețea lui!
Dispariția lui însă mă zguduie atât de mult încât abia la 30 de ani mă hotărăsc pentru prima dată să mă spovedesc. Printr-un concurs de împrejurări mai mult decât favorabil, ajung într-o zi toridă de vară în fața Părintelui Arsenie Papacioc.
În chilie mirosea a sfințenie, și chipul blând și serafic al Părintelui îmi dă curaj să‑mi mărturisesc păcatele. Când îi spun ce vârstă am și că încă nu sânt căsătorită, Părintele mă întreabă, puțin uimit: „Dacă ai fi avut un accident de mașină și‑ai fi murit, unde te‑ai fi dus?”. Nu răspund. Rămân pe gânduri.
Niciodată nu mă gândisem la moartea mea. Credeam că anii îmi aparțin și că am tot timpul din lume. După o oră ies de la Părintele bulversată, răvășită, și parcă în piept îmi bate o altă inimă. Simt că sunt alta.
Țin minte că tot în acea zi începuse o ploaie răcoroasă de vară, iar eu întindeam mâinile cu totul să o cuprind, parcă dorind să‑mi spele toată ființa. Sfânta Spovedanie îmi spălase păcatele, ploaia aceea de vară îmi spălase trupul.
Doamne! De m-aş fi putut păstra ca în ziua aceea de vară… De‑aș fi știut ce va urma…
Dar să revin la superba zi de toamnă, 15 septembrie, când, în urma titularizarii, sunt repartizată profesoară la un liceu agricol din Tărtășești. E prima zi de școală. Port o rochie lungă, albastră, o claie de păr cârlionţat, niște ochi verzi și un trup la 45 de kilograme. Sufletul mi‑e plin de speranță și vise… Încă sunt o visătoare, o aiurită, o stângace, și mai ales o inadaptată.
Nu știu de ce, dar în acea zi primesc cele mai multe flori pe care le‑aș fi putut primi vreodată. Liceenii mă acoperă cu întrebări și zâmbete, iar eu port cu ei discuții interminabile. La sfârșitul programului, în jurul orei 14, fiind la etajul 1 al liceului și cu zeci de buchete de flori în brațe, purtând pentru prima dată și niște sandale cu toc, reușesc să mă împiedic în propria rochie și cad… și cad… și, Doamne!, ajung să cad peste cineva. Rochia e lungă și largă. O parte din acea persoană era sub rochia mea, eu peste el, florile peste noi amândoi, iar inima îmi bătea în piept gata să explodeze.
Mă înroșesc toată. De sub rochia mea apare un bărbat bine făcut, cu părul șaten‑roșcat, iar eu îl recunosc ca fiind profesorul de matematică al acelui liceu. Emoționată la maxim, îl întreb, cu răsuflarea tăiată: „V-ați rănit, domnule profesor? Eu sânt Mioara”, îi zic, ușor zâmbind, „știți, eu sânt profesoara repartizată aici, și am și nume de oaie…” „Viorel”, zice el, întinzându‑mi o mână puternică, „și am și nume de bou”.
Râdem amândoi cu poftă, mă ajută să mă ridic, strângem florile de pe jos, și astfel avea să se încheie prima zi de serviciu ca profesoară.
Tot timpul drumului, în autobuz, de la Tărtășești la Săcuieni, mă însoțește o ruşine cumplită. Rușinea de‑a mă fi făcut de râs. Toată noaptea am fost tensionată și supărată pe mine. Mi‑aș fi dorit să fiu percepută de colegi ca fiind sobră, puternică, demnă și plină de mister. Când colo, lăsăsem impresia că nu sânt decât o împiedicată.
De câte ori trebuia să mai cad?
M-am sculat de dimineață și am luat‑o de la capăt. Deja mi‑era dor de liceeni. În cancelarie, primul care mă aștepta era profesorul de matematică. Avea sub braț o tablă de șah. Prezența lui mă jena și mă enerva totodată. Unu, pentru că dacă era ceva ce nu puteam suferi în viață era un bărbat cu părul roșcat, iar doi, mă enerva la maxim prezența lui, pentru că mi‑aducea permanent aminte de cât de perfect căzusem peste el. Dar n‑aveam ce face… din ziua aceea avea să înceapă un nou drum în viața mea, un drum care mă urca și mă cobora totodată. Avea să înceapă celebra… „apărare siciliană”.
Mioara Grigore
Din „Cancerul, dragostea mea” de Mioara Grigore
Editura Predania, 2014
Fotografie de Anastasiia Chaikovska / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!