Semnele Rugăciunii minții în inimă

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Există unele evenimente în viața oamenilor, mai cu seamă a prorocilor, care sunt revelatoare. Sunt evenimente ce descoperă bogăția învistierită în viața fiecărui om. Între aceste evenimente trebuie socotite îndeobște suferința și durerea. Știm cu toții că, în momente‑limită, așa cum sunt suferința și moartea, omul se descoperă așa cum este cu adevărat. În vremea bolii cuiva, de pildă, ajungem să‑i cunoaștem personalitatea, iar odată cu apropierea morții lui, adevărata stare în care se află. De aceea, spunem că suferința este un eveniment revelator în viața noastră.

Vedem aceasta în chip lămurit în viața Anei, mama Prorocului Samuil. Suferința pricinuită de lipsa copiilor i‑a vădit întreaga credință și mărime de suflet. Durerea ei a dat naștere rugăciunii către Dumnezeu. Și, desigur, când omul, în necaz fiind, află scăpare la Dumnezeu, dă dovadă de sănătate duhovnicească. Deoarece se poate întâmpla ca un altul, bolnav sufletește, în vremea încercărilor vieții, nu numai să nu alerge la Dumnezeu, ci să‑L hulească și să se răzvrătească împotriva Lui. Acest lucru este înfricoșător. Omul mândru, în clipele grele, se întoarce către Dumnezeu ca să‑L hulească. Ana însă, tocmai datorită marii sale credințe și sănătăți sufletești, se îndreaptă către Dumnezeu și se roagă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Durerea a făcut‑o pe Ana să se roage cu și mai multă luare‑aminte, iar rugăciunea L‑a plecat și L-a înduplecat pe Dumnezeu spre ea, și așa s‑a născut Samuel”.

Să ne oprim puțin asupra Anei în vremea rugăciunii. Aceasta reprezintă o lucrare grea și plină de îndrăzneală, întrucât rugăciunea, ceasul rugăciunii este o taină. În răstimpul ei și, mai cu seamă, când rugăciunea se săvârșește cu dăruire și este însuflată de harul dumnezeiesc, omul se unește cu Dumnezeu. Sfinții Părinți ne învață că virtuțile pregătesc terenul pentru rugăciunea curată, prin care omul ajunge la unirea cu Dumnezeu. De altfel, este cunoscut felul cum Sfântul Ioan Scărarul definește rugăciunea, spunând că rugăciunea curată este unirea omului cu Dumnezeu. Astfel, deși nu putem analiza în chip lămurit starea omului aflat în rugăciune, totuși vom încerca să explicăm câteva aspecte, așa cum sunt ele prezentate în Sfânta Scriptură și, mai concret, în Cartea întâi a Regilor.

Cele trei stadii ale desăvârșirii

În pasajul care descrie rugăciunea săvârșită în Templu de Ana, mama Prorocului Samuil (I Regi 1:9‑18), sunt înfățișate toate semnele caracteristice Rugăciunii noetice, numită și Rugăciunea minții în inimă. Părinții ne învață că Rugăciunea noetică, și chiar vederea lui Dumnezeu au existat în Vechiul Testament, adică au fost persoane în Vechiul Legământ care au dobândit Rugăciunea noetică și, totodată, vederea lui Dumnezeu. Este cunoscut faptul că Moisi se ruga lui Dumnezeu, iar Domnul i‑a spus: „Ce strigi către Mine?” (Ieșirea 14:15). De asemenea, Prorocul Ilie se ruga ținându‑și capul între genunchi, ceea ce vădește metoda isihastă de lucrare a Rugăciunii minții. Este cunoscută, deopotrivă, rugăciunea Prorocului David: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu,numele cel sfânt al Lui” (Psalmi 102:1). Și acestea sunt expresii și manifestări ale Rugăciunii noetice.

Sfinții Părinți, precum Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim Aghioritul și alții, au scris că stadiile desăvârșirii în viața duhovnicească sunt trei, și anume: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Unii afirmă că această categorisire poartă înrâurirea filosofiei eline și a misteriilor practicate în păgânismul antic. Dar lucrurile nu stau așa. Dacă cercetăm cu atenție, vom vedea că, în vechea Elladă, mai cu seamă filosofii vorbeau despre curățire și luminare, însă într‑o accepțiune cu totul diferită de învățătura Sfinților Părinți. În filosofia platonică, curățirea este mortificarea puterii poftitoare și mânioase, întrucât platonicienii credeau că ceea ce îl definește pe om este puterea rațională, iar pofta și iuțimea sunt deopotrivă urmare a căderii. Astfel, vorbind despre curățire, aveau în vedere mai cu seamă mortificarea acestor puteri ale sufletului. De asemenea, prin luminare filosofii antici înțelegeau cunoașterea arhetipurilor făpturilor, de vreme ce credeau că prin cădere omul le‑a uitat, fapt ce reprezenta damnarea și tragedia sa. În Ortodoxie însă, curățirea, luminarea și îndumnezeirea au un înțeles și un caracter diferit.

Trebuie să spunem că Sfinții Părinți, vorbind despre curățire, luminare și îndumnezeire, nu au fost influențați de vechea filosofie elină, nici de neoplatonism, ci vorbeau din experiență, trăiau această realitate. Iar experiența părtășiei cu Dumnezeu ‒ desigur, în chip diferit ‒ există atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Experiența înaintării omului pe calea către Dumnezeu este una unitară în cuprinsul Sfintei Scripturi. Dacă cercetăm mai multe locuri din Sfânta Scriptură, vedem foarte limpede înfățișate aceste stadii ale vieții duhovnicești. Nu mă voi opri aici asupra lor. Aș vrea numai să subliniez în acest punct faptul că, în cazul Anei, vedem în chip lămurit existența Rugăciunii minții în inimă (noetice). Mai târziu, când vom analiza viața și petrecerea Prorocului Samuil, vom întâlni și stări de vedere a lui Dumnezeu. De aceea, socotesc că, dacă tâlcuim Sfânta Scriptură despărțind‑o de viața duhovnicească ‒ trăită și astăzi în Biserică în aceste trei stadii, curățirea, luminarea și îndumnezeirea ‒, nu o putem înțelege, și astfel, în locul unei tâlcuiri după adevăr, ajungem la tâlcuiri greșite.

Străpungerea inimii

Să vedem care sunt semnele caracteristice ale Rugăciunii inimii, așa cum ne sunt ele înfățișate în cazul Anei.

Sufletul îi era „amărât” (I Regi 1:10) din pricina durerii și a suferinței. Dacă citim aceasta, punând‑o în legătură cu spusele Anei: „îmi revărs sufletul înaintea Domnului” (I Regi 1:15), observăm că rugăciunea ei nu era una tipiconală, ci unire și părtășie cu Dumnezeu. La cei care au Rugăciunea minții în inimă putem vedea o adâncă pocăință. Prin durerea pocăinței, mintea (nous) coboară în inimă și rămâne cu adevărat țintuită acolo. În această stare, mintea nu se mai răspândește prin simțuri în lumea înconjurătoare. Rugăciunea însoțită de lacrimi este o mărturie a existenței Rugăciunii minții în inimă. Citim în Sfânta Scriptură că Ana „a plâns” (I Regi 1:10). Sfinții Părinți dau mare însemnătate lacrimilor, deoarece prezența lor mărturisește că mintea (nous) s‑a unit cu inima. Aceasta se întâmplă îndeosebi când lacrimile sunt de umilință, de străpungere a inimii.

Rugăciunea Anei nu era doar una a buzelor, ci se lucra în inima ei. Ana „grăia întru inima sa” (I Regi 1:13), fapt ce arată faptul că mintea îi coborâse în inimă. Întreaga străduință a omului constă în a‑și desprinde mintea de lumea din jur și a o întoarce în inimă, unde este adevăratul ei sălaș. În Ortodoxie avem o metodă specială pentru lucrarea aceasta, metodă numită isihasm.

Că mintea îi coborâse în inimă și se ruga în acest chip se vede din faptul că feciorul lui Eli a socotit‑o beată. I‑a spus: „Până când vei fibeată?” (I Regi 1:14). Era firesc să se întâmple așa, de vreme ce tânărul cunoștea numai așa‑numita rugăciune rațională, nu și Rugăciunea minții în inimă. De aceea, nu putea înțelege cum era cu putință ca cineva să se roage fără să vorbească, fără să‑și exprime gândurile în cuvinte. De altfel, cei care se silesc să lucreze Rugăciunea noetică uneori își mișcă buzele, însă fără a rosti cu voce cuvintele rugăciunii. E și acesta un mod de a ține mintea adâncită în rugăciune. Firește, când mintea coboară în inimă, rugăciunea începe să se lucreze de la sine și se numește Rugăciune noetică (a minții în inimă). Ana nu își pierduse simțurile, pentru că cel ce are Rugăciunea noetică este întru toate un om firesc, de vreme ce starea aceasta este starea cea după fire a omului.

Părtășia cu Dumnezeu

Rugăciunea Anei nu se mărginea numai la câteva cuvinte, ci se revărsa fără încetare. În Sfânta Scriptură citim că Ana „se ruga multînaintea Domnului” (I Regi 1:12). Rugăciunea noetică nu contenește, nu cunoaște întrerupere. Nu se oprește niciodată. Sunt dăți în care este foarte intensă. Seamănă cu râurile care uneori au apă din belșug, alteori mai puțină, alteori deloc. La fel și Rugăciunea noetică, deși dă întotdeauna omului simțirea harului lui Dumnezeu, este trăită la o intensitate mai mică sau mai mare. Așa cum cineva mănâncă și simte mulțumire, iar apoi întreg organismul său se împărtășește din această hrană, care, fără ca omul să prindă de veste, se transformă în sânge, la fel se întâmplă și cu rugăciunea. Când dobândește cineva Rugăciunea noetică la o măsură înaltă, se bucură, se veselește. Dar și când această intensitate scade, lucrarea continuă să dea roade, fără ca omul să o înțeleagă rațional, altfel spus, întregul său organism duhovnicesc este hrănit.

După ce s‑a rugat, Ana a primit binecuvântarea preotului: „Mergi în pace” (I Regi 1:17). Astfel, prin Rugăciunea noetică dobândim οpace adâncă și o libertate fără de hotar.

Trebuie să ne silim la rândul nostru să ajungem de la rugăciunea rațională la cea noetică, care este rugăciunea curată și bineprimită lui Dumnezeu, ca părtășie și unire cu El. Atunci vom simți pacea și părtășia cu Dumnezeu, iar aceasta ne va umple de bucurie, chiar dacă nu primim cele pentru care ne‑am rugat, de vreme ce, rugându‑ne, aflăm odihnă din pomenirea numelui lui Dumnezeu și simțim harul Lui. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur: „Unde‑i rugăciune și mulțumire, acolo vine harul Sfântului Duh și de acolo fug demonii”.

Să ne rugăm să primim harul, și atunci vom zice împreună cu Prorocul David: „Plăcute să‑I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veselide Domnul” (Psalmi 103:35).

Din „Văzătorul” de Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului (Ed. Sophia, 2019)

Traducere de Ierom. Teofan Munteanu