Plecările astea ale mele nu-s plecări, sunt sosiri pe un peron, debarcări într-o lume în care doar ceea ce e sufletul meu contează. Mă dezbrac de numele meu ca de o haină prea mult purtată, dublată de renumele ei. Chiar și de reverendă mă despart ușor, e un exercițiu de umilință. O descălțare, asta e. M-a învățat, fără să știe, o cumătră din Beclean, eram la Târlișua la o masă, tocmai ne cunoscuserăm în jurul unei căsătorii, vorbea femeia asta pluvial ca o rupere de nori deasupra unei plaje calde și nici unul dintre noi nu reușea să strecoare, între rafalele ei, măcar o jumătate de vocală chioară, și deodată cineva îmi spune părinte și se oprește brusc femeia, se uită lung la mine și zice aha, sunteți frustrat, voi preoții sunteți învățați să vorbiți și ceilalți să vă asculte.
Toți au râs. Doar Ea, care-mi cunoaște setea de deșert, doar Ea a încremenit. Atunci, la masa aceea, în hohotele micii adunări, ca în jurul unei cine preliminare, femeia cu gură mare m-a dezbrăcat de mândrie pentru totdeauna în numele Celuipurureadesculț. Ea nu știe, dar a catalizat în mine setea de deșert. De dezbrăcare de sine și de desculțăreală.
Că Doamne, Dumnezeul meu gol și bătut în cuie, bine mi-a fost pe unde-am umblat. Bine m-ai însoțit. Împărățiile lui Dumnezeu, sclipind ca diamantele în nisipul deșertului, chiar și în mijlocul atrocelui, al ridicolului și al nedreptății. Pretutindeni, ca o rază de speranță și de frumos, călăuzitoare.
Atâta am valorat, pe unde-am fost, cât merit. Fără reverendă, cu rucsacul meu albastru, jegos deja de atâtea drumuri prin pustie, cu sandalele și ghetele mele de culoarea dimineții. Atâta au văzut în mine ceilalți, cât valorez eu în ochii Tăi desculți. Dimineața, ghemuit deasupra farfuriei, șoptindu-mi discret și ferm rugăciunea, mânca-vor săracii și se vor sătura și cei ce te caută în inimi vii vor fi. Ochii lor mirați agățați de semnul crucii mâinii mele drepte, de deasupra bucatelor, mereu aceleași și mereu îndestulătoare, că știe Dumnezeu ce meniu ni se cuvine și toate sunt bune dacă le primești cu inimă bună.
Și ziua aceea, seara aceea, mă strecuram pe malul unei ape verzi și unduitoare și deodată i-am văzut. Bătrâni deja amândoi, ea aplecată de spate, privindu-și vârful picioarelor mici, asiatice, el drept și întors spre sus, ca o acoladă în extensie, târându-și pașii, o singură făptură cu patru picioare, împletiți unul în altul ca o iederă pe zidul ei, și mi s-au lipit privirile de ochii lui și ne-am privit așa un timp ca și cum ne-am fi recunoscut din altă lume, din lumea aia bună din spatele tuturor lumilor pe care ne este dat să le trăim, și el s-a aplecat și i-a șoptit ceva în ureche ei și ea, chinuindu-și gâtul anchilozat în forma semnului de întrebare, și-a ridicat ochii și ne-am privit toți trei, despărțiți de apa aia verde, ca niște frați de iubire, apoi cei doi, într-un sincron absolut, înclinându-și făpturile de carne și eu urmându-le gestul, apoi ne-am zâmbit fără un cuvânt, pentru asta a trebuit să ajung acolo, pentru clipa asta de desăvârșită iubire, că ne-am văzut unii în alții împărățiile lui Dumnezeu din noi și pentru asta a trebuit să plec, ca o sosire mi-a fost plecarea.
La întoarcere a trebuit să aterizez pe alt aeroport, în alt capăt de țară, frânt de oboseală și plin de ea, ca de un drum de Emaos scrijelit pe interiorul inimii, mai aveam câteva ore până la un tren care să mă revendice, m-am învârtit în întunericul din spatele gării și deodată, în nări, mirosul inconfundabil al României, mirosea a mici proaspăt chinuiți pe grătar, am comandat repede cinci, cu muștar de Tecuci și pâine proaspătă, vânzătoarea o acritură de femeie, nu e vina ei, nu e vina ei, mi-am inhibat revolta, așa au cioplit-o toți derbedeii cu care lucrează, toți mujicii cu glumele lor misogine și privirile nerușinate, nu e vina ei și am iubit-o deși m-a repezit ca pe un derbedeu cu rucsacul jegos, am iubit-o și i-am zâmbit și la urmă i-am spus sărut mâna cu ochii în pământ și am simțit-o înfiorată, mi-am luat tava aia de carton cu micii și m-am tras la o masă de plastic și deodată unul mic și negru, mirosind a băutură ieftină, vă rog, mi-e foame, vă rog luați-mi ceva să mănânc, am băut ca prostul și mă arde foamea, hai cu mine la masă, zic, hai să mâncăm împreună, a lăsat ochii în pământ și a oftat, nu, nu vin, și l-am văzut îndepărtându-se cu încetinitorul, s-a așezat pe o bordură de trotuar mai încolo, a scos un telefon și s-a scufundat în ecranul ăla, drept în gât mi-au rămas micii cu muștarul lor cu tot, din când în când ridica ochii și privea de la distanță, ca un câine privea, așteptând ceva fără contur și fără culoare, m-am chinuit să mănânc jumătate, fix jumătate, apoi i-am zâmbit și i-am făcut semn de rămas bun, nimic n-a zis, doar ochii ăia de bețiv nedormit și cu coada ochiului, înainte de a intra pe ușa neogotică a gării ăleia, apropiindu-se ca un câine de masa stăpânului plecat undeva și înfulecând pe nemestecate micii ăia tăvăliți în muștar, ca o cină. Ca o cină de taină.
Pentru asta a trebuit să plec și să vin. Mi-e rucsacul la îndemână, sandalele și bețele de trakking aproape, căci cu o plecare și-o sosire toți suntem datori și între ele, deplin, miracolul lumii pline de Dumnezeu.
În țară, cineva dăduse termostatul la minim și deschisese robinetele.
Frig, domle, frig, dincolo era mai cald.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu
Fotografie de Stephen Leonardi / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!