Într-unul din eseurile sale, Sfântul Iustin Popovici spunea că „misiunea Bisericii este de a-l face pe fiecare credincios al ei, în chip organic, una cu persoana lui Hristos, transformând simțul propriului eu într-o adevărată trăire întru Hristos, și propria cunoaștere de sine (conștiința de sine) în cunoaștere hristică (conștiință hristică), pentru ca viața credinciosului să devină viață în Hristos și pentru Hristos. Astfel, înlăuntrul lui nu va mai trăi pentru sine însuși, ci Hristos va trăi în el”. Și tot el observă profetic că Ortodoxia va genera întotdeauna renașterea ascetică, pentru că asceții sunt singurii misionari ai Ortodoxiei, iar nevoința, singura ei școală. „Ortodoxia înseamnă efort ascetic și viață, și doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe și împlinită. Trăirea nevoinței ar trebui sa fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni. Parohia trebuie să devină un focar de nevoință. Numai că acest lucru poate fi împlinit doar de un preot ascet... Există o cerință absolut necesară: ca toți episcopii, preoții și monahii noștri să devină ei înșiși asceți”.
În această nevoie de a cultiva personalități purtătoare de Hristos, care „cu blândețea oilor au risipit răutatea lupilor, și cu puritatea porumbeilor au salvat sufletele oamenilor”, vorbim astăzi de Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, poate și ca răspuns la „canibalismul rafinat” al civilizației contemporane decăzute în numele ateismului.
Proclamarea locală a canonizării sale, la Mănăstirea Sfinților Brâncoveni de la Sâmbăta de Sus în ziua de 16 august 2025, a prilejuit apariția la Editura Andreiana a Mitropoliei Ardealului a patru volume ce reușesc să creioneze chipul luminos și erudit al Părintelui Serafim cel Răbdător, omul ce slujea oamenilor ca pentru Dumnezeu. Cele patru volume ‒ „Ieșit-a semănătorul. Predici pentru popor”, „Un om de care s-au bucurat oamenii. Mărturii despre Sfântul Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus”, „Din bogăția de gând și simțire. Articole, recenzii, meditații” și „52 de cuvinte ziditoare de suflet ale Sfântului Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus” ‒ apar cu binecuvântarea Mitropolitului Laurențiu al Ardealului. Și nu e doar o binecuvântare de circumstanță editorială, ci e semnul adevăratei evlavii pe care Părintele Mitropolit i-o poartă Cuviosului Serafim, unul din viețuitorii mănăstirii de care este legat din copilărie.
„Ne-au rămas pilduitoare virtuțile sale”, scrie Părintele Mitropolit, „precum iubirea smerită cu care îmbrățișa spre alinare sufletele cele încărcate de patimile lumii și de valurile vieții, sau statornicia sa răbdătoare în credință și în nevoințele vieții monahale... A purtat numele sfânt de Serafim, dovedind întreaga sa viață că a fost un om serafic, un om al bucuriei, stare duhovnicească pe care a transmis-o și ucenicilor săi, printre care se numără și Părintele Teofil Părăian”.
„Vestirea cea mai puternică a Evanghelieiîntre oameni”
Într-un manuscris nepublicat, aflat în arhiva personală a Părintelui Grigorie Slevaș, Sfântul mărturisește: „Dumnezeu ne vrea la lucrul Său nu atât prin izbânzile noastre de oameni tari și mari în ochii altora, cât prin smerita Lui mărturisire de trăire creștinească după voia cea sfântă… Bunătatea dinlăuntru sufletului și roada ei prin fapte smerite și lucrate în dragostea de Dumnezeu sunt vestirea cea mai puternică a Evangheliei între oameni”. Acesta pare a fi programul după care s-a ghidat întreaga viață Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător.
Născut într-o familie de creștini evlavioși din satul Totoiu, Alba, originari din Poiana Sibiului, urmează Liceul „Mihai Viteazul” din Alba Iulia și Academia Teologică Andreiană din Sibiu (1932-1936), fiind apreciat ca unul dintre cei mai distinși studenți, apoi își echivalează studiile la Facultatea de Teologie din Cernăuți, obținând titlul de licențiat în teologie (1938). Rămâne în grija Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, care îl susține financiar oferindu-i posibilitatea de a deprinde viața monahală în Sfântul Munte, la Chilia „Sfântul Ipatie”, apoi îl trimite la Atena pentru studiul limbii grecești, dar totodată și pentru a participa la cursurile de Morală și Dogmatică.
Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, se întoarce în țară fiind hirotonit preot celib la 15 ianuarie 1941, la Mănăstirea „Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus, pentru ca în același an să fie călugărit sub numele de Serafim. Este printre primii viețuitori ai reactivatei Mănăstiri de la Sâmbăta de Sus, alături de Cuviosul Arsenie de la Prislop și Părintele Nicolae Mladin, viitorul mitropolit al Ardealului.
Beneficiază de încă o bursă de studii, pentru a cunoaște modul în care Complexului Bethel din Bielefeld își desfășoară activitatea filantropică (redactând un studiu consistent în „Telegraful Român”) și pentru a audia cursuri de teologie în Viena și Berlin. Întors la mănăstire, este numit stareț în 1944, și timp de zece ani conduce cu dragoste și discernământ obștea monahilor și a credincioșilor, rămânând și după aceea un duhovnic iubitor, smerit și vesel, care aducea bucurie celor ce-i căutau prezența și sfatul.
Sfântul Cuvios Serafim era conștient că „a trăi în duhul Bisericii înseamnă a-ți lumina sufletul cu învățătura dreptei credințe și a-ți împodobi viața cu virtuțile sfințeniei”, pentru că „viața creștină naște, crește și rodește sub înrâurirea Duhului Sfânt, în ascultare de Sfânta Biserică”. Lectura atentă a predicilor sale ne descoperă un spirit viu, cunoscător nu doar al psihologiei umane, ci și a nevoilor concrete ale omului supus vremurilor, pe care încerca să-l îndrume pe calea sfințeniei, despre care spunea mereu că „nu este o haină de sărbătoare, ci trudă de fiecare zi”. Sfaturile sale sunt simple și practice, venite dintr-o profundă experiență a rugăciunii, pe care o practica neobosit. Era conștient că „de la un preot se cere mai cu seamă dragoste de rugăciune și slujire dezinteresată”.
„Din toate ale noastre să se arate că Hristos este între noi și în noi”
Din mărturiile pline de emoție ale celor ce au stat în preajma Părintelui, cu timp și fără timp, fie că vorbim de arhierei, preoți, monahi și credincioși, putem observa consecvența duhovnicească a Sfântului, jovialitatea luminoasă, grija față de viața creștinilor și stăruința în rugăciune, după îndemnul unui monah din Sfântul Munte: „Să-ți ții pravila de rugăciune oriunde vei fi, că altfel te îndrăcești!”. Te cucerește simplitatea și profunzimea cuvintelor sale, care urmăreau luminarea și ajutorul celor aflați în cumpenele vieții, după un război care adusese sărăcie și suferință. Mănăstirea „Brâncoveanu” făcea o misiune frumoasă și utilă prin parohiile făgărășene, întărind credința oamenilor și dându-le ajutor atât duhovnicesc, cât și material. De aceea și memoria legată de Sfântul Serafim a rămas atât de vie în această zonă.
Sfântul Serafim cel Răbdător s-a dăruit pe sine lumii pentru Hristos, fără rest și fără măsură, după cum mărturisește într-unul din cuvintele sale: „Noi, cei chemați să fim mărturii vii ale prezenței Lui între oameni, cuvine-se să ne împletim rostul vieții noastre de așa chip ca din toate ale noastre să se arate că Hristos este între noi și în noi”.
La o privire atentă a acestor patru volume, nu poți să nu observi „antropologia fotografică” din viața Părintelui, ce îmbogățește lucrarea cuvântului. Ar fi de remarcat prietenia monahilor, bucuria de a fi împreună cu credincioșii și firescul întâlnirilor dintre ei, pentru că „adevărata iubire nu înseamnă numai a da cuiva ceva pentru a-ți câștiga un loc mai bun în cer sau pentru a fi scris pe lista binefăcătorilor. Iubire înseamnă îndatorire, grijă, împreună-gândire, împreună-simțire, împreună-viețuire, împreună-pătimire, părtășie în ceasurile grele ale durerii”.
Printre noile chipuri de sfinți din sinaxarul românesc se zărește acum smerit, odihnitor și vesel chipul Cuviosului Serafim ce ne salută cu bucurie: „Bătu-v-ar binele!”.
Sunt de parcurs aceste patru volume cu bucuria unei lecturi odihnitoare în duh.
Pr. Cristian Muntean
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!