Smerenia Ecaterinei

Abia o simțeai când intra în biserica goală, în care enoriașii încă nu începuseră să se adune. Pașii ei aproape nu atingeau pământul. Plutea așa, ca o adiere, dinspre apus spre răsărit. Un foșnet discret ca o bătaie de aripi diafane o însoțea până sub policandru. Acolo făcea primul popas. Ridica spre Pantocrator ochii ei albaștri ca două bobițe de cer, ascunși sub pleoapele bătrâne și boțite ca două petece de pergament uitat într-un colț de bibliotecă. Se uita ochi în ochi cu Mântuitorul și povestea ceva tainic și trist cu El, pentru că de fiecare dată două lacrimi mari se rostogoleau scurt, ascunzându-se între ridurile adânci ale chipului ei frumos. Apoi își pecetluia trupul cu o cruce dreaptă și bătea prima metanie.

Pornea ușor spre icoana lui Hristos, cufundată în gânduri, de parcă încerca să-și amintească tot ce avea să-i spună Stăpânului. Odată cocoțată pe soleea înaltă, întindea căușul palmei spre chipul lui Iisus cu așa o dragoste, de parcă era unul din pruncii ei, doar că nu ajungea până la sfântul Lui chip. Era mică, o fărâmă de om, scufundată în straiele vechi ale nepotului ei mort deodată, în plină tinerețe, după ce ea îl crescuse de mititel, când mă-sa îl lăsase pe prispa ei și plecase în lume. Nu îndrăznea să-L sărute pe Făcătorul cerului și pământului. Cum ar fi putut? Cu buzele ei care nici rugăciunea nu știau să o zică așa cum se cuvine... Dacă stau bine și mă gândesc, nici nu ar fi avut cum. Nu ajungea. Oricât se ridica pe vârfuri în pantofii cu două-trei numere mai mari ai nepotului, abia ajungea la degetul mic al Mântuitorului. Așa că se mulțumea să-I sărute veșmântul. „Destul”, gândea, „pentru o nevrednică!”. Îi șoptea ceva în faldurile hainei, lăsa încă două lacrimi pe rama icoanei, se odihnea o clipă doar, cu fruntea în poalele lui Hristos, bătea a doua metanie și se întorcea spre cealaltă parte a închinării.

Doar dacă erai foarte, foarte atent, pentru o fracțiune de secundă reușeai să-i vezi durerea. Imensă. Cumplită. Se prăvălea peste tine cu toată greutatea ei insuportabilă, zdrobindu-ți intrarea inimii. Te sufoca așa cum te sufocă un talaz în largul disperat al mării, în furtună. Dar doar o clipită, pentru că nu avea lumea de ce să-i știe truda. Cui i-ar fi ajutat să se înece, ca ea, cu atâta amăreală?...

Pășea spre cealaltă parte a catapetesmei, unde o aștepta Măicuța Domnului. Înainta cu ochii în pământ, povârnită sub propria ei viață. De mult nu se mai putea ține dreaptă când mergea. Pesemne i se rezidise trupul așa în toți anii aceia în care crescuse șapte copii și o puzderie de nepoți și strănepoți. Mergea mereu de parcă ar fi dus de mână un pruncuț nevăzut. Și poate chiar o însoțea, nevăzut, un Prunc, mereu povestind amândoi despre cei pe care îi avea, dar mai ales despre cei pe care nu-i mai avea și ale căror haine le purta de dor.

Când ajungea la icoana Maicii Domnului, ochii ei din cer se ridicau iar, limpeziți în alte două lacrimi sărate, și capul ei mereu înfășurat într-o basma curată (doar nu era să vină descoperită înaintea lui Dumnezeu?!) se așeza cuminte sub mâinile binecuvântătoare ale Maicii sfinte. Era clipa ei de odihnă. Acolo stătea cel mai mult, plângând ușor, simțind pesemne mângâierea duioasă a Maicii sale. Redevenea pentru câteva clipe copilul unei Mame. Avea și de ea cineva grijă, așa cum grijea ea de toți cei care îi ieșeau în cale. Căci, după ce îi plecaseră și ultimii strănepoți, grijea de vecini, de săraci, de vietăți, de flori, de tot ce era viu și avea nevoie de ocrotire. Nici nu știa să facă altceva. Asta făcuse toată viața ei. Discret, firesc, fără să se vaite, fără să ceară nici socoteală, nici răsplată. Ofta ușor, ștergea lacrimile cu colțul basmalei, bătea ultima metanie, săruta veșmântul Maicii Domnului și se retrăgea, tot în zbor, spre cel mai depărtat colț al bisericii, unde rămânea mică, adusă de spate, aproape nevăzută în hainele ei nefiresc de largi și lungi, până la finalul Liturghiei. Uneori aducea flori, alteori o pâine (poate singura pe care o avea în casă), alteori câteva oușoare, dar niciodată nu venea fără daruri înaintea lui Dumnezeu. „Nimeni nu e atât de sărac încât să vină cu mâna goală la Hristos”, zicea.

Nu-i lipseau liturghiile. „Unde te duci, tanti Ecaterina?” „La bisericuță, maică! Unde să se ducă duminica un om care nimic nu poate face de unul singur, fără Dumnezeu?!”.

Toată ziua robotea prin grădină. „Ce flori frumoase ai, tanti Ecaterina! Cum reușești să le faci să fie așa frumoase?!” „Parcă fac eu ceva?! Le plouă Dumnezeu la timp, le dă soare, le iubește... are El grijă să facă totul”.

Făcea niște plăcinte grozave: „Doamne, ce bune sunt! Nimeni nu le face ca matale!” „Ce vorbești?! Vezi, pesemne că așa a rânduit Bunul Dumnezeu să poată mâinile astea păcătoase să facă plăcinte care să-ți placă ție!”.

Așa era Ecaterina, bătrânica ce locuia la câteva case de biserică. Și de la ea am învățat smerenia și eu, și copiii mei. Nu i-am tulburat niciodată simplitatea traiului. Am stat doar la o parte, privind și prinzând din zbor câte o vorbă care ne spunea clar că este mult mai mult sub grămada aceea de haine vechi, cu miros de busuioc și levănțică, decât lăsa smerenia ei să se vadă.

Alina Mirică