Sub privirea Ta, inima mea
‒ măr pădureț, bubos și rece.
Soi rău, mustind de-amar,
tot sapă după apă în zadar
și tot cu mlaștina petrece.
Obrazul de pelin ros pânʼ la os
rânjește când vrea să surâdă,
și tot aprinde iasca udă,
și tot scrâșnește din amnar.
Dar focul ‒ ioc;
cu ramuri de rușine,
mărul cel sterp se-ntinde spre senin:
Pogoară, Doamne,-un strop de Vin,
și altoiește-mi-Te-n mine.
Anca Stanciu
3 Comentarii
andreea
Poeziile tale sunt teologie pură... Domnul să te țină.
Anca Stanciu
De data aceasta, Domnul Se altoiește, prin Har, în noi. Ne unim cu energia nezidită - care de la El vine. Nu El are nevoie de altoiul nostru, ci noi de altoiul Lui de Har. În cealaltă poezie este descrisă altă stare: „pe mine Ție redă-mă” este acel „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Deși par asemănătoare ca structură, sunt momente diferite... Aș continua, dar nu vreau să sune prea nu-știu-cum :)) Deja sună, așa că-mi cer iertare!
Iustina
... sau altoiește-mă în Tine? Nu tu spuneai... Pe mine Ție redă-mă!