Sufletul înmugureşte

Ne vorbește Părintele Gheroghe Calciu

(†21 noiembrie 2006)

Când am intrat prima dată în închisoare, aveam douăzeci şi doi de ani. Plini de entuziasm, toţi credeam că biruim, spargem zidurile, rupem gratiile, că nimic nu ne poate ţine pe noi acolo, că sacrificiul nostru va fi de scurtă durată şi vom ieşi de-acolo plini de glorie! N-a fost aşa. Treptat-treptat s-a stins în noi entuziasmul şi trebuia să ne îndreptăm spre ceva. Singura noastră salvare a fost rugăciunea: sau te aruncai cu capul înainte în credinţă şi în rugăciune, sau rămâneai în afară şi ajungeai bolnav sufleteşte, nebun, sau mureai. Nădejdea în oameni se spulberase, nădejdea în noi se spulberase. Nu mai rămânea decât nădejdea în Dumnezeu.

La Piteşti, ţinta a fost sufletul nostru. Începând cu Revoluţia franceză, oprimanţii au lucrat asupra victimelor nu numai prin detenţiune şi crimă, ci şi prin reeducare. Revoluţia franceză s-a făcut prin reeducare. Am citit că prinţul moştenitor al familiei regale, un copil inteligent, de vreo zece ani, a fost dat, după detronarea tatălui şi a mamei sale, să fie reeducat de un cizmar beţiv. Acela îl striga: „Capet, vino încoace!”. „Iată-mă!”, răspundea copilul. Cizmarul îi dădea un picior în spate şi-i spunea: „Pleacă de-aici!”, şi tot felul de insulte. Pe urmă, i-a dat să bea. Iar el avea numai zece ani. Şi l-a făcut beţiv. Toată reeducarea aceasta a lui era pentru ca la procesul mamei sale să fie acuzator. Şi, într-adevăr, şi-a acuzat mama la proces, iar regina a fost decapitată. Cam aşa s-a lucrat şi la Piteşti. Au încercat să distrugă în noi ceea ce fusese pus de educaţia părintească, educaţia socială şi Biserică. Şi pentru asta au încercat să ne izoleze, să fim singuri. Mi-aduc aminte nişte versuri din închisoare ale lui Constantin Oprişan: „Să vezi cum nevăzute adâncuri se desfac,/ Pe demoni cum stau singuri, şi îngerii perechi”... Aşa au vrut să facă din noi: fiinţe izolate, fără relaţie cu aproapele, ca o insulă singuratică într-un ocean de nenorocire.

„Eu ştiu că am căzut. Dar mai ştiu şi că Dumnezeu m-a ridicat”

Cred că a îngăduit Dumnezeu căderea pentru că noi ne socoteam tari pe noi înşine, ne socoteam foarte tari. Aveam o educaţie a suferinţei mai mult decât alţii. Noi eram pregătiţi pentru suferinţă, spusesem cuvinte mari în privinţa asta. Şi Dumnezeu a îngăduit căderea ca să ne arate cât suntem de slabi şi să ieşim mai buni. Şi eu cred că am ieşit mai buni.

Eu ştiu că am făcut un compromis, eu ştiu că am căzut. Dar în acelaşi timp mai ştiu şi că Dumnezeu m-a ridicat. Vedeţi, tehnica a măsurat rezistenţa lemnului, a fierului, a firului de păr şi-a firului de aţă. Dar rezistenţa sufletului omenesc cine o poate măsura?... Pentru că au fost oameni care au căzut în faţa torturii, şi alţii care n-au căzut. Iar dintre cei care n-au căzut în faţa torturii, mulţi au căzut în faţa ispitelor, după ce s-au eliberat. Sufletul omenesc scapă oricărui fel de măsurătoare. Securitatea, când a încercat să ne distrugă, a ştiut că, la un moment dat, sufletul nostru va ceda. Ei au crezut că sufletul se distruge prin trup, fiindcă erau materialişti. Au crezut că, dacă trupul e chinuit până dincolo de limitele rezistenţei umane, sufletul e desfiinţat şi pot face cu el ce vor, aşa cum a făcut cizmarul cu prinţul moştenitor al Franţei. Dar nu este aşa. Dacă un lemn se rupe, e greu să-l mai refaci. Însă sufletul, dacă „se rupe”, să ştiţi că se reface. Sufletul înmugureşte. Aşa cum înmugureşte o ramură pe care ai frânt-o, aşa înmugureşte sufletul. Treptat-treptat ne-am refăcut. Şi, fără îndoială, spun eu că am fost mai buni după ce ne-am refăcut.

„Bătălia s-a dat în inima noastră”

La mine, întoarcerea n-a fost dintr-odată. Refacerea mea a fost cu mult mai grea decât a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tânăr destul de naiv, un copil de ţăran cu o credinţă puternică, cu o mare încredere în oameni. Eram foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut, mi se spunea „îngerul căzut cu ochi albaştri”, pentru că toată lumea m-a socotit ca pe un înger. Acum eram un înger căzut.

Schimbarea mea totală a fost când au înscenat procesul reeducării, în ʼ56. În momentul când ei au spus că acţiunea de reeducare a fost opera legionarilor, eu am spus: „Nu!”. Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic; eu am rămas pe poziţia mea. Şi la proces tot aşa, am fost pe poziţia mea. Pentru că, în clipa când am zis o dată „nu”, mi-am dat seama că dacă zic altădată „da” sau fac o cât de mică concesie, s-a terminat cu mine. Şi am ştiut că, dacă îmi pierdeam această hotărâre, picam în străfunduri, pentru că eram deja slăbit. Acum se vedea că această putere vine de la Dumnezeu şi că trebuie să o menţin. Era o putere extraordinară! Nici nu ştiu de unde venea, că eu eram slab, eram descurajat, eram din bucăţi, nu eram un perete întreg!

Toată acţiunea de la Pitești a fost lucrarea diavolului. A fost un fel de univers în care binele şi răul s-au luptat. Iar bătălia s-a dat în inima noastră. Dar inima noastră n-a fost un câmp inert, ca un câmp de bătălie geografic. Ci câmpul acesta din inima noastră trebuia să încline de o parte sau de alta, înspre biruinţa iadului sau înspre biruinţa raiului. Și cred că, în multe împrejurări, din cauza teroarei şi a spaimei, inima noastră a dat diavolului câştig de cauză. Dar, până la urmă, Dumnezeu ne-a întors pe fiecare înapoi. Ne-a dat fiecăruia şansa de a purta ultima bătălie. Căci ultima bătălie n-a fost la Piteşti. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când am scăpat din Piteşti. Şi, pentru cei mai mulţi, în inima celor mai mulţi, ultima bătălie a fost câştigată de Dumnezeu. 

Din „Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu  după mărturiile sale şi ale altora”

Editura Bonifaciu 2014