Tăcerea pietrei și glasul rugăciunii

File de jurnal – Mănăstirea Ayia Napa, Insula Sfinților, Cipru

Sosirea și prima întâlnire cu locul

Am ajuns astăzi la Ayia Napa. Porțile mănăstirii m-au întâmpinat cu solemnitate. Piatra veche a zidurilor păstrează răcoarea serii, iar aerul e dens de tăcere și rășină.

Curtea interioară e simplă, dar impresionantă: fântâna octogonală, sicomorul secular, zidurile fortificate. Fiecare colț păstrează amprenta rugăciunilor și pașilor monahilor care au trăit aici în vechime. Am simțit imediat că locul acesta nu e doar o mănăstire, ci o prezență vie.

Biserica și grota cu icoana

Am intrat în mica biserică. Lumină slabă pătrundea plăpând, atingând zidurile vechi.

Apoi am coborât în grotă, unde icoana Sfintei păduri (Ayia Napa) a fost descoperită.

Aerul era încărcat cu miros de ceară și umiditate. În tăcerea aceasta, trecutul și prezentul s-au întrepătruns. Am simțit o tresărire, un familiar vechi, dar ascuns: imaginea Mormântului Maicii Domnului din Ierusalim.

Apoi, brusc, icoana Fecioarei Maria cu Pruncul Hristos m-a oprit. Parcă lumina ei venea din altă lume.

Acum totul se transformase. Micuța grotă devenise brusc un mare palat. Și pășeam cu o sfială ca aceea pe care o ai atunci când intri în încăperea unui loc plin de noblețe, de prestanță regală.

„Credința nu se măsoară doar prin fapte, ci prin prezența tainică a lui Dumnezeu și a Maicii Sale în locurile sfinte”, mi-am spus.

Reflecție sub sicomor

Ieșind apoi cu multă ușurință sufletească și bucurie tainică, m-am așezat sub sicomorul bătrân. De-acum, soarele apune peste zidurile vechi, iar umbrele copacului se întind pe pietre. În liniștea aceasta am început să înțeleg că mănăstirea nu e doar istorie: ea e martor al rugăciunilor, speranțelor, suferințelor și bucuriilor oamenilor care au trecut pe aici.

Ultima seară

Astăzi am rămas singur sub sicomor. Aerul e cald, dar inima mea e ușoară. Am închis ochii și am simțit, parcă, legătura între pământ și Cer, între trecutul mănăstirii și prezentul meu. Locurile sfinte ne cheamă să le simțim taina, să o păstrăm și să o transmitem mai departe.

Am realizat că mănăstirea Ayia Napa e mai mult decât un loc de vizitat; e un altar al sufletului. Fiecare piatră, fiecare frunză, fiecare umbră vorbește despre răbdare, credință și continuitate spirituală.

În acea liniște, sub sicomorul secular, am simțit pentru prima dată pe deplin că Ortodoxia nu e doar ritual și slujbă, ci o prezență vie, care leagă trecutul de prezent, și sufletele oamenilor de Dumnezeu.

„Voi reveni”, mi-am spus. „Și voi aduce cu mine inimile celor ce-L caută pe Domnul”.

Revenirea

Orașul e zgomotos, plin de turiști, muzică și claxoane.

Și totuși, odată trecut de porțile mănăstirii, lumea exterioară se risipește. Zgomotul se stinge, iar liniștea, densă și grea, devine aproape tangibilă în frumusețea ei. Curtea pietruită, fântâna octogonală, sicomorul secular și zidurile groase par să șoptească povești vechi de secole: călugări care s-au rugat aici, suflete în căutarea odihnei sufletești, Isabela și sicomorul ei, martor tăcut.

Briza caldă aduce cu ea mirosul rășinii, iar foșnetul frunzelor de sicomor se amestecă cu tăcerea pietrei vechi. Fiecare pas e o atingere a istoriei, fiecare respirație, un dialog cu locul. Timpul pare că s-a oprit, iar contrastul cu haosul lumii din afară e copleșitor.

Aici, fiecare piatră respiră și așteaptă ca sufletul să se așeze, să vadă, să simtă, să asculte.

Întâlnirea cu pelerinii și turiștii

Curtea era plină astăzi: pelerini ortodocși din diverse colțuri ale lumii, șoptind rugăciuni și făcând închinăciuni, dar și turiști curioși, care fotografiau sau pur si simplu admirau arhitectura. Chiar și în curiozitatea lor, mănăstirea reușește să-i aducă în tăcere.

Am coborât în grotă și am simțit acum legătura cu smerenia Domnului Care, Împărat fiind, alege sa se nască într-o peșteră. Lumina slabă a candelei m-a întâmpinat ca pe un vechi prieten.

Un tânăr turist s-a apropiat timid, a privit icoana și apoi s-a retras fără să deranjeze. Am simțit că și curiozitatea lui, chiar dacă nu era credință, e tot o formă de respect și admirație sacră. Locul acesta are puterea să atingă sufletele, chiar și fără cuvinte.

Am înțeles: trăirea în Hristos are rădăcini adânci, care nu pot fi tulburate de zgomotul lumii. Liniștea, chiar și în mijlocul forfotei, rămâne un dar pe care ea îl oferă sufletului.

Trecutul și prezentul s-au contopit într-o tăcere sfântă. Zgomotul lumii din afară părea să fie departe de sufletul meu, iar fiecare respirație era un gest de comuniune cu rugăciunile celor ce trecuseră pe aici înaintea mea.

Reflecție sub sicomor

După rugăciune, m-am așezat sub sicomor.

Am stat mult sub sicomorul bătrân, privind cum umbrele lungi se întind peste curte.

M-am gândit la locurile sfinte cum, prin propria lor tăcere și istorie, reușesc să atragă sufletele, indiferent de nivelul lor de credință.

În liniștea aceasta, am înțeles că mănăstirea nu e doar un loc istoric, ci un sanctuar viu. Contrastul cu lumea din afară face revelația și mai puternică: haosul, forfota, graba, toate dispar în fața tăcerii sfinte care pătrunde adânc în suflet.

Fiecare foșnet de frunză, fiecare piatră veche, fiecare ecou al trecutului îmi vorbește despre răbdare, credință și continuitatea spirituală. Această revenire mi-a arătat că liniștea și contemplarea nu sunt doar un refugiu, ci un act de slujire: să vezi în tăcere harul ascuns în toate lucrurile create de Dumnezeu.

„Voi reveni și voi păstra această liniște în inima mea, chiar și în mijlocul lumii zgomotoase”.

Încheierea zilei

Când am ieșit pe poarta mănăstirii, am simțit din nou contrastul puternic: orașul zgomotos și agitat, și apoi poarta mănăstirii, care deschide o lume unde timpul încetinește, rugăciunea devine palpabilă, iar sufletul găsește pace.

Această experiență îmi întărește chemarea de preot: să păstrez, să explic și să împărtășesc frumusețea și liniștea credinței, chiar și în mijlocul lumii zgomotoase.

Preot prin mila Domnului,

Daniel Anghel

August-Septembrie 2011