Templul, Sfânta şi Sfânta Sfintelor

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, în Sfânta Sfintelor, este praznicul ce ne arată pregătirea Preasfintei Fecioare pentru a deveni Maica lui Hristos. Având un conţinut prin excelență teologic, praznicul acesta înfățișează, în esență, nu doar pregătirea persoanei potrivite pentru întruparea lui Hristos, ci şi modul în care se îndumnezeieşte omul.

Sinaxarul praznicului consemnează intrarea Mariei în Sfânta Sfintelor din perspectivă teologică, arătând cum preoții au condus-o pe Fecioara „în cele mai dinăuntru ale Templului”, unde „singur arhiereul intră doar o dată pe an”, „spre îndreptarea şi mântuirea tuturor”. Maria a rămas acolo „petrecând singură vreme de doisprezece ani”, pană ce „s-a apropiat dumnezeiasca Bună Vestire”. Petrecând în cele mai dinăuntru, în Sfânta Sfintelor, „și-a făcut acest loc sălaș și casă, învrednicindu-se dumnezeieştii arătări” și „cu străină cuviinţă” a primit neîncetat „hrană cerească” de la un înger ce o slujea în lucrarea ei.

Este vădit că intrarea Mariei în Sfânta Sfintelor la vârsta de trei ani este în strânsă legătură cu vederea lui Dumnezeu şi împărtăşirea de Lumina dumnezeiască, ale căror consecințe au fost faptul că, în Sfânta Sfintelor, toate funcțiile trupești ale Fecioarei Maria au încetat. Hrana pe care o primea era cerească, ceea ce înseamnă că Maica Domnului ajunsese la îndumnezeire. Îndumnezeirea – care este împărtăşirea de Lumina necreată şi este însoțită de vederea lui Dumnezeu – este „Sfânta Sfintelor” a teologiei ortodoxe. Și, cum teologia și istoria sunt legate, îndumnezeirea este încetarea tuturor funcțiilor trupeşti, adică transfigurarea trupului, dar şi transfigurarea istoriei. De aceea, omul îndumnezeit trăiește experienţa noii creații.

O tâlcuire însuflată de Duhul Sfânt

Atât Templul lui Solomon, ca și cele construite ulterior, erau urmașe ale cortului ridicat de Moise la porunca lui Dumnezeu. Acest cort al Vechiului Testament se întemeia pe principiul urcușului treptat întâlnit în Templu, care semnifică, de fapt, cele petrecute pe Muntele Sinai. Acolo, în timp ce poporul rămăsese la poalele muntelui, ascultând tunetele și privind fulgerele, bătrânii lui Israel au urcat mai sus, însă numai Moise a înaintat pană în vârf, a intrat în nor şi L-a văzut pe Dumnezeu. Întotdeauna spre vederea lui Dumnezeu și îndumnezeire există un urcuș.

Despre această alcătuire a cortului ridicat de israeliți la porunca lui Moise vorbește Apostolul Pavel în epistolă către Evrei, arătând că acest cort era împărțit în trei. Mai întâi era spaţiul din afara cortului, care se numea „altar pământesc”, adică „profan”, fiindcă aici puteau intra toţi: iudei, nazirei, prozeliţi şi greci idolatri. Urma altarul sau „Sfânta”, numit şi „cortul cel dintâi”, adică prima parte a cortului, unde intrau totdeauna preoţii pentru a săvârşi slujbele dumnezeieşti (Evrei 9:6). Apoi urma locul numit „Sfânta Sfintelor” sau „al doilea cort”, unde intra arhiereul o dată pe an, în luna a șaptea, la Sărbătoarea corturilor, și „nu fără de sânge”, ca să aducă jertfă „pentru sine şi pentru greşalele cele din neștiință ale poporului” (Evrei 9:7).

În fiecare din aceste trei locuri se săvârşeau diferite slujbe şi se aflau obiecte sfinte. În spaţiul din afara cortului, în aşa-numitul „altar pămantesc”, se afla altarul arderilor de tot, făcut din bronz. În primul cort, în „Sfânta”, erau sfeşnicul, masa şi pâinile punerii înainte (Evrei 9:2), iar în al doilea cort, în Sfânta Sfintelor, se găseau altarul tămâierii din aur şi Chivotul Legii în care se păstrau năstrapa de aur cu mana, toiagul lui Aaron ce odrăslise şi tablele Legii (Evrei 9:3-4).

Apostolul Pavel nu descrie doar alcătuirea cortului, ci îi face și o tâlcuire însuflată de Duhul Sfânt, arătând că primul cort era o alegorie, adică o reprezentare şi un chip al perioadei Legii, al timpului de dinaintea venirii lui Hristos, când se aduceau jertfe nevolnice şi vane, care nu erau în stare să-l desăvârşească pe omul lăuntric. Aceste jertfe curăţau numai întinăciunea trupului, nu însă şi păcatele sufleteşti. Prin urmare, acest prim cort, în care preoţii intrau să slujească simbolic şi anagogic, era locul unde se săvârşea cultul Legii Vechi. Însă Sfânta Sfintelor, care închipuia intrarea în cer, rămânea un spaţiu închis şi ascuns de privirile celor ce păzeau poruncile şi se curăţeau după Legea Veche.

Curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea

Astfel, în Sfânta Sfintelor a intrat doar Arhiereul Hristos, așa cum arată în continuare Apostolul Pavel (Evrei 9:11-28). Hristos este Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare. Cortul în care El a intrat este mai mare şi mai desăvârşit, nefăcut de mană. Acolo El a adus ca jertfă însuşi Sângele Său, care curăţeşte conştiinţa noastră de „faptele moarte”, ca să ne închinăm Dumnezeului celui viu. El S-a făcut mijlocitor al Noului Legământ, şi la sfârșit a îndumnezeit firea omenească, iar prin harul Său poate să îi călăuzească la acest cort necreat pe cei ce cred în El.

Întrucât „trebuie că chipurile celor din ceruri să fie curăţite prin acestea, iar cele cereşti înseşi, cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:23), pornind de la această tâlcuire anagogică s-a stabilit planul arhitectonic al bisericii creştine, format din trei elemente: pronaos, naos şi altar. Tot din această perspectivă, Sfântul Dionisie Areopagitul asociază slujirea diaconului cu stadiul curăţirii, cea a preotului cu luminarea, iar cea a episcopului, care este după chipul și în locul lui Hristos, cu îndumnezeirea.

În același sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre întoarcerea omului de la închinarea la idoli la cunoașterea adevăratului Dumnezeu și despre felul în care este înălțat la cele de la sfârșitul istoriei şi trăieşte eshatonul încă din această viaţă. Atunci mintea (νοῦς) se întoarce de la lumea înconjurătoare în inimă, iar de acolo se înalță spre vedere. Aceasta înseamnă curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea. Este mișcarea sufletului spre cunoaștere și spre descoperirea căii de a dobândi desăvârșirea. Aşa cum omul lasă afară tulburarea și intră în biserică, tot la fel şi mintea omului părăseşte răspândirea în cele din afară şi intră în inimă, în Sfânta Sfintelor, unde dobândeşte cunoașterea lui Dumnezeu.

Există o continuitate între Muntele Sinai, Cortul mărturiei, Templul iudaic şi Biserica creştină, după cum există o continuitate și între curăţirea inimii de patimi, luminarea minţii prin Rugăciunea minții şi îndumnezeire, adică vederea lui Dumnezeu, care este adevărata teologie.

Este limpede că dumnezeiasca Pruncă Maria, care a intrat în Sfânta Sfintelor, este legată nedespărțit de îndumnezeire. Ea avea să devină cel mai potrivit om de la care Hristos să ia firea omenească, spre a o uni cu firea dumnezeiască şi a o îndumnezei. 

Din „Praznicele Maicii Domnului: o perspectivă istorică şi teologică”

Editura Bonifaciu 2019

Traducere de Mănăstirea Diaconești