Fără să-mi dau seama, în ultimul timp mi-am dezvoltat un nou reflex. De fiecare dată când cineva îmi adresează un cuvânt, fie el de mulțumire, o întrebare sau un simplu salut, mâna mi se duce singură la inimă și răspund așa, cu palma culcușită cuminte pe piept (și deseori cu boboci de lacrimi unduindu-mi sârbe bătute pe malurile pleoapelor), și mă trezesc vorbind nu „cu mâna pe inimă”, ci de mână cu inima. În pofida legilor firii, străpungem amândouă peretele sternului meu și ne întrepătrundem degetele într-o strânsoare de horă cuantică, până când mâinile noastre sudate devin vocea mea (a ei). Ca și cum eu doar dublez ceea ce oricum urma să vă spună ea, ca și cum i-aș fi ecoul, exact așa cum I-am cerut lui Dumnezeu în nenumărate rânduri să mă-nvețe, să m-ajute să fiu, și iată că multe mile ai făcut cu mine, Doamne, pe care nu mă așteptam să le văd (rugăciune după Catisma a șaptea).
Nici nu băgasem de seamă la început, până într-o zi, când am constatat uimită că pe nisipul scandinav al palmelor mele veșnic reci (mâini de cofetăreasă, cică!), se cățărase tiptil o căldură neobișnuită, străină ghețarilor rezidenți în canionul degetelor mele arctice, și-și potrivise tacticos păturica de bronzat drept în centru,
chemând șoptit, cu candoare
razele unui Soare
Ce nu pregeta să-Și trimită în alergare
razele să facă ascultare
de mica broboană de căldură care,
fără să știe
sau poate prea bine știind,
mi L-a topit pe Dumnezeu
din Cer în palme
și din palme în sânge.
Ana Bănică