Mircea, Mircea Stanciu avea un dar rar: bunul-gust al lucrurilor duhovnicești. Știa să descopere frumusețea care nu strigă, ci se lasă aflată în tăcere. La el am văzut un tetrapod de lemn, simplu și smerit, dar care părea că adună în fibra sa multe rugăciuni și multe privegheri. Era împodobit cu un material cu motive tradiționale românești.
Privindu-l, am simțit cum în suflet se naște o dorință liniștită. Mi-am luat câteva lemne și m-am apucat să-mi fac și eu unul. Nu eram meșter, dar fiecare lovitură de ciocan și fiecare așchie căzută pe pământ aveau ceva din bucuria unui mic început. Parcă nu lucram doar lemnul, ci și o parte din nerăbdarea inimii mele.
Când a fost gata, l-am așezat în colțul de rugăciune. De atunci, în serile tăcute, îmi sprijineam mâinile pe el și îmi ridicam gândul către Dumnezeu. Lemnul lui purta căldura palmelor, iar tăcerea lui îmi amintește că cele mai adânci cuvinte nu se rostesc, ci se prefac în rugăciune.
Așa a rămas pentru mine acest tetrapod: o bucată de lemn care, prin rugăciune, s-a făcut pridvor al inimii. Iar când îmi amintesc de el, îmi amintesc de Mircea și de felul în care oamenii cu adevărat duhovnicești lasă în urma lor nu doar cuvinte, ci și semințe de lumină în sufletele altora.
Pr. Daniel Anghel