.webp)
Iubiții noștri,
Minunea continuă. Pridvorul nostru a împlinit un an.
Pe 8 iunie 2025, la slăvitul praznic al Cincizecimii, începeam primul editorial cu cuvintele „În Pridvor e tihnă. În Pridvor e pace”.
Era un vis, desigur, absurd și numai să-l gândești. A crea online un spațiu frumos, luminos, tihnit și primenit, un lăcaș al comuniunii și împărtășirii celor bune, egal cu a celor rele. Adică un fel de familie în care să te simți pur și simplu bine. Nehăituit. Nehărtănit. Doar hrănit. Cu inimile noastre.
Cum să-ți închipui așa ceva, când vezi că lumea vrea sânge, mlaștini, mizerii... Chiar și cei mai cuminți dintre noi, când se găsesc în anonimat online, își permit să înfulece, cu sete, tot ceea ce le lipsește din terna viață de zi cu zi. Cum să crezi că te va citi pe tine cineva, un site „de suflet”, când oamenii caută cu înfrigurare să-și plinească dopamina cea de toate zilele? Cum să vorbești despre Hristos într-un alt fel, când tastele laptopurilor noastre sunt blocate în litere corecte, drepte, de-sine-suficiente?
Nu poți altfel decât începând cu tine.
Nu cu tastele, nu cu literele. Ci apăsând acele clanțe din tine, ruginite de ani de zile, ale ușilor pe care doar în copilărie le mai trânteai de perete. Pe vremea când nu te forma privirea celuilalt, ci doar lumina lui Dumnezeu, în care „râdeai la soare, copil cu păr bălan”... Dar asta doare. Dar asta nu știi, nu poți, nu vrei să faci. Să te așezi în bătaia tuturor puștilor, cu pieptul gol, chiar ecorșat, cu inima tresărind, speriată dar și încredințată că altfel nu se poate.
Da, tot sânge, mlaștini și mizerii vă oferim și noi. Dar ale noastre, nu ale altora. Plus o fărâmă de cer.
Da, Pridvorul a fost un vis imposibil. Dar Dumnezeu l-a făcut un Rai posibil.
Pentru aceasta, ne plecăm în fața voastră, a celor ce ne citiți, ca și a celor ce ne scrieți. A celor ce sunteți Pridvorul. Unde pe Domnul Îl așteptăm. Împreună. În veci. Amin.
Anca Stanciu
Fotografie de Anca Stanciu