Cine mergea prin anii ’70 dinspre Podul Mihai Vodă spre Uranus ori Izvor, se rătăcea lesne în labirintul unor străzi atât de aristocrate, încât aveai impresia că nu te afli într-un oraş balcanic, ci în chiar inima unui muzeu al urbanismului celui mai rafinat, al unui Louvre ori Sans Souci risipit sub colinele dâmboviţene, o etalare de gusturi şi epoci dintre cele mai diverse şi totuşi unitare în acel bon goût al veacurilor noastre trecute, pline de farmec şi distincţie, de maniere elegante aduse de la Paris, Viena, Roma sau Madrid şi întrupate pentru veşnicie (aşa credeau înaintaşii noştri înţelepţi) în cele mai armonioase vile şi palate în miniatură peste care trona, de aproape patru veacuri, cea mai elegantă ctitorie voievodală din Bucureşti – Biserica Mihai Vodă.
Într-o astfel de rătăcire motivată de o nesfârșită extaziere edilitară, prin cartierul tragediei noastre capitale, astăzi scufundat în adâncurile unei megalomanii paranoice, pe la jumătatea străzii Sapienței, privirea mi-a căzut pe o casă modestă, dar care avea o aură de mister ce te oprea locului nedumirit; abia după ce-ți ridicai privirea mai sus, vedeai că pe acoperişul plat străjuia o cruce şi înţelegeai că te afli în faţa unei biserici improvizate. Era singurul caz întâlnit în Bucureşti, şi am intrat mai mult din curiozitate decât din pietate. Ceea ce m-a izbit din început era mulţimea incredibil de mare a închinătorilor într-o aşa minusculă încăpere şi, înălţându-mă discret pe vârfuri, am aproximat numărul celor prezenţi, la o oră şi într-o vreme când bisericile ţării erau aproape pustii. Tăcerea era absolută, iar rânduiala era desăvârșită, fapt care şi explica, în parte, posibilitatea acelei masive împreună-şederi într-un spaţiu atât de smerit. Acestea însă, după cum aveam să mă luminez mai târziu, nu constituiau decât efectul adevăratei cauze, şi dezlegarea a apărut sub chipul unui preot ce m-a impresionat atât de puternic, încât îmi amintesc precis că, mergând acasă, am avut o noapte albă.
Ca şi bisericuţa improvizată, înfăţişarea preotului era departe de a reţine prin frumuseţe, ori prin eleganţă sau prin alte daruri ale Ziditorului. Aş putea spune că, dacă aş fi rămas doar cu acea primă impresie, astăzi nu aş fi avut o amintire atât de hotărâtoare sau, mai sigur, nu aş mai fi avut deloc. Totul mă intriga la modul cel mai acut, şi m-am dus în duminica următoare dis-de-dimineaţă, dobândind un loc lângă strană, aproape de catapeteasmă. Cu această primă Sfântă Liturghie nu numai că nu s-au aşezat răscolirile mele interioare, ci aş putea spune că universul religios tradiţional, cuminte, sau poate încremenit în forme automate şi prea puţin înţelese, a fost făcut praf. Deşi crescusem în biserică şi nu pierdusem nicio liturghie în viaţa mea, aici pot spune că am trăit, compact şi integral, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, gest cu gest, secundă cu secundă, prima liturghie înţeleasă originar. Părintele nu repeta un scenariu scris acum mai bine de un mileniu şi jumătate, ci zidea cu o pricepere şi inteligenţă nemaiîntâlnite, punct cu punct, splendidul edificiu liturgic răsăritean, de fiecare dată pentru prima oară şi numai pentru ziua prezentă, aşa cum Sfântul Trup şi Sânge se lucrează numai pentru momentul împărtăşirii.
„Mai departe nu se poate”
Trecutul se topea în această clipă absolută, iar viitorul nu mai interesa pe nimeni. Ne aflam în timpul primordial şi în inima actului originar; categoriile convenţionale nu existau în acel topos liturgic, transformat într-o interioritate ce mistuia orice durată, cantitate, masă, densitate etc. Desigur, eul meu, de o convenţionalitate tipic pietistă, nu voia să cedeze acestui „spărgător de gheaţă atomic”, şi abia după două-trei luni am reuşit să depăşesc stupefacţia în direcţia uimirii şi priceperii cu smerenie, îngenunchiat de acest geniu liturgic. Pentru mine rămâne asemenea misteriosului Melchisedec – Preotul Celui Preaînalt –, căci nimic altceva nu cunosc despre Părintele Constantin Sârbu, şi nu l-am văzut decât în timpul liturgic. De altfel, nici nu aş dori să mai adaug ceva la această supremă şi fulgurantă imagine, fiindcă de la el am înţeles esenţa slujirii liturgice, adică totul despre Liturghie. Nimănui ca acestui uriaş liturgist nu i se potriveşte celebra frază a lui Nicolae Cabasila: „Mai departe nu se poate”.
Liturghia nu o săvârşea doar în Sfântul Altar, ci în toată biserica, şi nu numai preotul, ci întreg poporul. În Biserica Sapienţei nu exista niciun spectator; avea darul uimitor de a-i angaja pe toţi total şi plenar, astfel încât, în bisericuţa devenită altar în întregime şi în adunarea devenită în totalitate euharistică, idealul creştin al comuniunii invocat de Mântuitorul în rugăciunea arhierească (Ioan 17), era, în sfârşit, împlinit. Dorul cel mai adânc al inimii Învăţătorului şi Prietenului, exprimat prin formula forte, de sorginte ebraică şi psalmică: „Cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi”, se realiza într-un sfârşit de veac şi de milenii, în cel mai modest „foişor” euharistic din oraşul cu nume mistic-luminos, sub mâna acestui geniu sacredotal.
Când am citit pe Schmemann mai târziu, în capodopera gândirii lui de liturgist – L’Eucharistie –, cu fiecare pagină fremătam de o bucurie copleşitoare, fiindcă ceea ce el propunea eu „văzusem cu ochii mei şi pipăisem cu mâinile mele”: cuvântul liturgic întrupat în viaţă concretă, în inima Bucureştiului cel mult-pătimitor. La ieşire, după ce trăiai un timp şi un spaţiu sacru, erai cu totul altul. Acest lucru l-a exprimat odată un credincios (lucra la vama Otopeni): „Când ies de la slujbă din Biserica Sapienţei, simt că pot zidi un bloc”.
Preot Ion Buga
Fragmente din „Minipatrologie contemporană”
Editura Symbol, Bucureşti, 1994
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!