Un ocean de fericire duhovnicească

Ne vorbește Sfântul Efrem Katunakiotul

Sfântul Munte

20 iulie 1989

Mica și binecuvântata mea dăscăliță,

Mă rog ca Maica Domnului pururea să te acopere și să te lumineze.

Îmi scrii că-L rogi pe Domnul să mă ușureze în durerile mele, însă eu aș vrea să te rog să nu mai faci asta pentru mine, ci să-L rogi să-mi dea răbdare, iar nu ușurare. Multe ne învață Sfinții Părinți, dar mult mai multe și mai bine ne învață săraca noastră experiență. Iar despre aceasta vreau să-ți mărturisesc ceva. În urmă cu vreo șase ani am fost internat într-un spital din Atena din pricina bolii mele, eczema. După ce am ieșit din spital, am mers în Eghina și ne-am închinat Sfântului Nectarie. De îndată ce i-am sărutat Sfântul Cap, am simțit o mireasmă fină, iar asta mi-a dat de înțeles că mă așteaptă multe necazuri, așa cum s-a și petrecut.

După ce ne-am întors în Atena, m-am întins pe pat și i-am spus Părintelui I.:

- Atât de istovit mă simt, de parcă m-ar fi bătut o sută de oameni!

Iar de atunci până astăzi zac la pat, așa cum știi.

Cu mai mulți ani în urmă am avut un chist la mijloc. Din pricina șederii îndelungate la pat, șoldurile mă dureau foarte tare și mă usturau, prevestindu-mi că se va deschide o escară în acel loc. Astfel am avut de suferit multe din pricina acelor răni care erau mai înfricoșătoare decât cele de mai înainte. Dacă stăteam pe partea dreaptă, mă durea cumplit. Când mă întorceam pe partea stângă, simțeam aceeași durere. Iar când mă așezăm pe spate, mă durea și mai tare. „Ce să fac?”, mă gândeam. „Ce se va întâmpla cu mine? Unde voi sfârși?”.

Atunci m-au cuprins niște gânduri înfiorătoare. Simțeam că Dumnezeu m-a părăsit. Și, pe lângă asta, mai aveam și eczema de la picior, care era într-o stare foarte gravă. Iar în acest ocean al mâhnirilor, mă vedeam pe mine însumi singur, luptându-mă cu disperare împotriva valurilor amare ale deznădejdii, care simțeam că mă înghit. Acum și numai gândindu-mă la asta mă cuprinde frica.

Ucenicilor mei nu le-am spus nimic. În afară mă arătam liniștit, dar sufletește mă simțeam de parcă aș fi fost în iad. Căci astfel ne-a predanisit sfântul nostru stareț, spunând: „Fie în Rai, fie în iad de te afli, să nu te arăți!”.

Iar starea aceasta a durat șase-șapte minute, după care am auzit o voce spunându-mi: „Așa te vrea Dumnezeu”. De îndată ce am auzit aceste cuvinte, mi-am revenit. Atunci am răspuns acelei voci: „Dacă așa mă vrea Dumnezeu, să fie binecuvântat! Numai dăruiește-mi răbdare!”.

Apoi m-am dus mai mult mort decât viu la candela Maicii Domnului și am luat puțin untdelemn, cu care m-am uns de două-trei ori în locurile dureroase. De îndată ce am făcut asta, m-am vindecat.

Dar anii trec și eu sufăr mereu. De multe ori scrâșnesc din dinți și chiar strig de durere, neputând să mă odihnesc câtuși de puțin. Cred că această încercare a fost trimisă de Dumnezeu.

„Acolo, în acea rană, Te-ai ascuns”

Iar acum revin la subiectul principal. Sunt șapte-opt luni de când Dumnezeu mi-a deschis ochii sufletului și am văzut cât de mult folos primesc de la această rană, câtă răsplată mă așteaptă.

„Dumnezeul meu, Îți mulțumesc de mii de ori! Nu voi înceta în toată vremea vieții mele să-Ți dau slavă, să Te laud și să mă închin Ție pentru rana aceasta pe care mi-ai dat-o! Căci dragostea Ta cea nemăsurată și neînțeleasă în adâncime și în înălțime în aceasta s-a arătat. Slavă înțelepciunii Tale! Slavă iubirii Tale de oameni! Slavă milostivirii Tale! Slavă îndurării Tale! Slavă Ție! Slavă Ție! Slavă Ție! Acolo, în acea rană, Te-ai ascuns. Cum de m-ai iubit atât de mult pe mine, cel murdar? Ce bine am făcut de m-ai iubit atât de mult dându-mi rana aceasta, ca o dovadă a negrăitei Tale iubiri de oameni?”.

Iar această stare de har a durat trei zile și trei nopți, după care s-a stins. Zburăm de bucurie, înotam într-un ocean de fericire duhovnicească! Iar starea aceasta o am mereu înainte ca pe o mângâiere în întristările și suferințele acestei vieți pământești înșelătoare. Și de aceea îți spun că, atunci când mă doare, în adâncul sufletului meu mă bucur. Iar când durerile se micșorează, mă întristez, dar cu toate acestea nu încetez să mă îngrijesc și de tămăduirea lor.

Abia acum înțeleg din experiență de ce sfinții se bucurau în necazuri. Abia acum îmi dau seama de ce mai-marele apostolilor se laudă în ispitele, în neputințele, în crucea lui. De aceea și Sfântul Ioan Gură de Aur îl lăuda pe mult-pătimitorul Iov mai mult pentru răbdarea pe care a arătat-o în dureri, decât pentru viața lui de mai înainte, în care era și drept, și temător de Dumnezeu, și milostiv, și iubitor de străini. Abia acum, așadar, înțeleg de ce dragostea sfinților pentru Dumnezeu a fost încercată prin suferință, și de ce El a spus: „Strâmtă și îngustă este calea care duce la Împărăția Cerurilor” (Matei 7:14).

Ne spunea și fericitul nostru stareț că toată viața lui a fost o mucenicie. Arareori se bucura, căci zi și noapte se mâhnea și plângea.

„Îi ofer această durere lui Dumnezeu”

Să-ți mai spun ceva. Eu cred că Dumnezeu mi-a dăruit un dar mare prin această rană, prin aceste dureri. Deoarece bucuria nu are răsplată, în timp ce întristarea are. „Ai primit cele bune ale tale în viața ta” (Luca 16:25). Privind, așadar, la această răsplată, fac răbdare, cu ajutorul lui Dumnezeu. Este adevărat că trupește mă doare, sufăr, dar în adâncul sufletului mă bucur.

Nu neglijez însă să mă îngrijesc de vindecarea eczemei prin felurite medicamente, prin medici, prin regim și prin orice alt mod îmi spune gândul.

Ieri, în timpul Liturghiei, a venit la chilia noastră un cântăreț foarte bun. Și, în timp ce acesta cânta, eu mi-am spus în sinea mea: „Tu, Părintele meu, cânți și te bucuri, oferind aceasta lui Dumnezeu. Eu însă sufăr și Îi ofer această durere lui Dumnezeu, ca să mă miluiască!”.

Ceea ce are fiecare dintre noi, aceea Îi va oferi lui Dumnezeu, dar mult se deosebește bucuria de întristare, sănătatea de boală, ziua de noapte.

Dacă spui că Îl iubești pe Dumnezeu, atunci așteaptă dovada iubirii Lui, adică crucea pe care ți-o dăruiește El. Acest dar ți-l va dărui în această viață, darul iubirii Lui. Din aceasta vei înțelege că Dumnezeu te iubește, din întristările pe care ți le trimite. Dacă vrem să fim cu adevărat ucenici ai Lui, nu numai cu cuvintele, ci și cu faptele, trebuie și noi să ne urcăm pe Cruce, precum a făcut-o Începătorul nostru. „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16:24). Crucea înseamnă întristări, suferințe și lacrimi.

În ziua Judecății fiecare va arata ceea ce are, adică tot ceea ce a suferit pentru Hristos în această viață, și fericit este acela care va avea să arate multe pătimiri, adică o cruce mare.

Dumnezeu să mă ierte pentru multa flecăreală.

Fie numele Lui binecuvântat în veci!

Cu binecuvântări părintești,

Părintele Efrem Katunakiotul

Din „Starețul Efrem Katunakiotul” de Ierom. Iosif Aghioritul,

Editura Evanghelismos, 2004

Traducere de Ierosch. Ștefan Nuțescu