Pentru cineva care a fost toată viața urâta clasei (și a grupei la grădiniță), de la primul la ultimul an, e foarte greu să mai intre în vreo combinație în care să se mai arate în vreun fel la față lumii adunate la poartă.
Chiar și în ultimul an de facultate, când mi-am invitat colegele la nuntă, am primit un compliment foarte neobișnuit de la una dintre ele în momentul în care a văzut mirele. Așa a intenționat ea să-și arate admirația și fascinația pentru minunea care s-a petrecut: „Fată, ești tare cu tipul ăsta, ce-o fi găsit la tine? Fantastic!”.
Așa că invitația Ancăi de a trimite spre dezvelire texte care la început îi erau destinate doar ei și unui număr foarte mic de confesori mi s-a părut ceva complet irațional. M-am temut că doar vor contraria, izbi și dezbina.
Nu mai am nimic sublim și bun de arătat, tot ce dețin e o ladă de zestre încuiată, găurită de cari, care stă sub pânze de păianjeni în podul Sfintei Duminici din poveste − nici nu trebuie mișcat lacătul, că ies numai șerpi și crocodili.
Nu am ce să-ți dau de pus în soare, i-am zis.
Dar ea a luat relele mele, le-a spălat pe ochi de virgule, le-a tăiat unghiile rotund și cu alineat și le-a atârnat tocmai În pridvor, unde intră cu fruntea în ele musafirii dacă nu se pleacă suficient de spinare ca să se ferească.
Rubrica mea a rămas oaza de urâțenie a revistei, cu lucrul nespus și Nescris de mult. Singurul loc în care urâta clasei e lăsată să stea la masă cu oaspeții, în care e strânsă la piept de înțelepții satului, netezită pe frunte de gospodine parfumate și cuminți, gâdilită de cosițele copilelor, îngânată și stropșită de prunci râzând în hohote, încă fără dinți.
Singurul loc în care urâta se plânge de gaura cojii din julitura genunchilor − și așa le mai uită, le mai iartă, le mai duce, le mai împarte.
Problema urâtei este că a făcut adicție la această nouă născocire, revista online. Pe aia de hârtie o mai pitești prin bibliotecă și nu o vezi pe întuneric, o mai pierzi prin casă, dar asta se deschide deodată și apare luminată pe ecran numai ce dai cu degetul de sticlă în timp ce potriveai alarma la ceas. Dacă înainte nu deschidea telefonul noaptea, ca toți prăjiții la creier ai generației, acum urâta clasei îl verifică între două căni de apă pe arșiță și caută dacă sunt comentarii la articolele pe care le urmărește. Și citește noaptea ce n-a citit la vreme pe tramvai între două locuri de muncă. Și-și caută înțelepții și pruncii și și-i așază plasture, pernă sau calorifer. Și trambulină pe care sare de noaptea până dimineața.
Aprigă formă de sclavie!
Dar fie.
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada