Pentru subtitrare, mergeți la rotița din dreapta jos / subtitrări / traducere automată
Clipe de tăcere
de Dorian Supin
Am avut fericirea de a-l filma pe Arvo Pärt în decursul a cinci ani de zile. Ca prieten vechi și ca membru al familiei mi-a fost îngăduit să mă găsesc alături de vestitul compozitor la concerte și la repetiţii, în timpul de odihnă și în clipele de însufleţire creatoare. Mă străduiam să rămân cât mai neobservat, să am o influenţă cât mai neînsemnată asupra celor ce se petreceau: filmările au fost făcute cu un grup de oameni restrâns și cu resurse modeste. În curând am simţit că nu mai eram socotiţi ca niște străini. Nu mai deranjam. Mai mult decât atât – nici nu mai eram băgaţi în seamă.
Când am terminat de realizat filmul și l-am arătat marelui public, firescul și autenticitatea celor petrecute pe ecran le-au trezit unora dintre spectatori îndoiala în privinţa caracterului pur documentar al cadrelor prezentate. Aici trebuie menţionat că, pe parcursul întregii perioade de timp în care s-au făcut filmările, nu a existat nici o scenă care s-ar fi putut caracteriza ca fiind „regizată”. Pentru nici un cadru nu s-au făcut pregătiri din timp, nici repetiţii și nici filmări repetate. Chiar și istorisirea compozitorului despre copilăria sa – despre năzuinţa lui către muzică, despre mama sa, despre profesori, despre perioadele din viaţa lui – a fost filmată toată dintr-o răsuflare și s-a petrecut în mod spontan, într-o seară, după o întâlnire cu publicul Filarmonicii din Berlin, fără întrebări pregătite, fără răspunsuri redactate.
În felul acesta am lucrat aproape cinci ani de zile. Acești cinci ani de filmări au fost mai degrabă o arhivare a materialului decât o realizare a unui film documentar. Bineînţeles, nu excludeam posibilitatea că poate vom reuși să facem un film. Însă nu aveam nici un fel de planuri concrete.
Într-o asemenea situaţie era foarte important să găsim acel stil al filmării care să ne îngăduie ca dintr-un material neomogen să facem un film închegat. Am stabilit care urma să fie stilul nostru de filmare: aveam să filmăm nu „ce” se întâmplă, ci „cum” se întâmplă. Adică să filmăm nu înseși evenimentele, ci tot ceea ce era legat de ele, ce le însoţea. Ce a fost până la evenimentul dat, cum s-a născut acesta, cu ce a început și ce s-a schimbat după aceea. Altfel zis, ne interesa mai mult nu faptul, ci procesul.
O logică a inimii
Conceptul de „privire dinlăuntru” ne-a ajutat să ne concentrăm în timpul filmărilor asupra dezvăluirii lumii lăuntrice a compozitorului. Asupra înregistrării manifestărilor exterioare ale lumii sale interioare. Asupra temeiurilor inspirației sale. Asupra reacţiilor sale. Asupra manierei sale de comunicare. Adică asupra acelor lucruri care, la drept vorbind, alături de muzica sa, sunt cele mai importante pentru noi.
După cum s-a văzut, toate acestea au adus roadă. După câţiva ani de filmări, am înţeles că venise timpul să adunăm aceste filmări „pe viu” într-un întreg coerent. Și iată că abia atunci când ne apropiam de sfârșitul lucrărilor am priceput că se încheagă un film care avea să-i permită privitorului să simtă autenticitatea celor petrecute. Iar această autenticitate, printr-o oarecare minunată rânduială, s-a pomenit a fi în armonie cu muzica însăși.
Arvo a adeverit și el acest lucru: după vizionarea fragmentelor neelaborate, ne-a mărturisit că s-a regăsit în ele. A fost o preţuire extraordinară a muncii noastre, și atunci am început să montăm filmul.
Ne mai rămânea să facem un singur lucru: să ne străduim să nu stricăm, să nu pierdem acea „armonie cu muzica”. Trebuia să-i găsim filmului o formă care să scoată în evidenţă semnificaţia imaginilor fără a le denatura. Căutam o formă foarte simplă, care să fie credincioasă subiectului și slobodă de orice influenţă din afară și de orice intervenţie activă a autorului. Viziunea autorului avea să fie perceptibilă doar în hotărârea unde să se oprească și cât de mult ar trebui să comunice filmul în cele din urmă.
A început selecţionarea materialului. Stilul filmării – acum și al viitorului film – ne-a permis să folosim episoade de orice lungime și cu orice conţinut, ca și cum ar fi fost întâmplătoare, scoase din context. Episoadele erau montate mai degrabă după intuiţie decât după raţiune, după un fel de logică a inimii. Bineînţeles, nu am exclus raţiunea – pentru forma aleasă era de mare însemnătate ritmul vizual, responsabil în cazul nostru de mișcarea dramatică a filmului. Dar și muzica însăși devenea la rându-i un element de sine stătător al filmului, ea fiind cea care ne-a dictat mijloacele potrivite pentru compunerea episoadelor.
Un vârtej al paradoxurilor
Caracterul fragmentar al episoadelor ne-a condus treptat spre conștientizarea unei noi realităţi vizuale, în care anumite clipe și unele amănunte ce păreau neînsemnate joacă un rol mai important decât evenimentele în sine. Am numit aceste episoade fragmentare „Preludii”.
După montare, când filmul era gata, unele teme din materialul rămas s-au dovedit a fi atât de unitare, încât am hotărât să fac din ele filme de sine stătătoare. Așa s-au născut scurtmetrajele Your Name, Cecilia și Como sierva sedienta. În aceste lucrări, toată „osteneala” regizorului s-a limitat numai la alegerea elementelor.
Îmi este cu neputinţă să-mi amintesc acei cinci ani pe care i-am petrecut cu Arvo Pärt, fără un freamăt lăuntric. Când te găsești lângă el, nimerești într-un vârtej al paradoxurilor: este foarte ușor să fii alături de el / este foarte greu să fii alături de el; e o personalitate mare, monolitică / e un om liniștit și modest.
Personalitatea lui este paradoxal de nouă și de profundă. Acestea sunt calităţile lui esenţiale. Chiar și numai prin faptul că Arvo se găsește lângă tine, viaţa ta devine altfel – mai plină de bucurie și mai complexă. Iar când Arvo nu este alături, viaţa se simplifică, dar e și mai puţin îmbucurătoare.
Din „Cântul inimii − puterea cuvântului și a muzicii”
Editura Sophia, 2012
Traducere de Laura Mărcean și Olga Bersan
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!