Nu știam că eu, Mircea Stanciu, o să devin scriitor, până într-o zi, când o doamnă de la o editură mi-a zis: „Ce-ar fi să te faci scriitor?”. Zic: „Poate că sunt deja scriitor...”. Pentru că tot scriam ‒ am scris jurnale o perioadă foarte lungă din viața mea, adică de când mă știu. Jurnalul, pentru mine, a fost locul în care încercam să-mi tămăduiesc întâmplările. Vin peste noi valuri-valuri de lucruri, haosul acesta care ne înconjoară, și simțeam nevoia să iau în mână un stilou și să aprind o lumânare – asta de pe la paisprezece ani, cred ‒ și să dau sens haosului. Nu se poate să trăiesc în haos! Haosul nu mă duce nicăieri. Viața trebuie să aibă un sens. Ei, și dacă nu are un sens, o să i-l dau eu. „Hai, Hristoase, ajută-mă să dăm un sens!”, așa ziceam. Și am peregrinat prin multe căi, am încercat multe trasee, dintre care unele au fost înfundate, dar de fiecare dată mă ridicam: „Am ajuns într-o fundătură... Vreau să ies... Ajută-mă, Doamne, vreau să ies de aici! Nu-mi place!”. Și așa, încet-încet, mi s-a luminat o cale. Și am ajuns aici.
Aceasta ar fi o primă carte, „Cartea cuvintelor dispărute”. Mi-am dat seama că dispar lucruri care ne înconjurau nu demult și cu care noi eram familiari. De exemplu, telefonul acela pe care l-am folosit douăzeci de ani: formai numărul, apoi discul se întorcea înapoi. Într-adevăr, dispar lucruri, dar nu numai lucruri dispar ‒ astăzi dispar cuvinte! Nu se poate. Cuvintele sunt ceva care ne definesc! Ce-ar fi să dispară cuvântul „mama”? Și mi-am zis: ar fi groaznic. E păcat să dispară aceste cuvinte care ne amintesc de o lume în care am trăit. Iar acum lumea se schimbă mult mai repede. Fenomenul acesta de dispariție se accentuează și ar trebui să facem ceva, ca niște arheologi care salvează tot ce pot în regim de urgență atunci când se construiește o autostradă. Și zic: „Haideți acum, cât mai este timp! Că s-ar putea să se așeze straturi de loess și să uităm, să nu se mai știe ce-a fost și trecutul să devină cu adevărat o altă țară”.
Am ales aici douăsprezece cuvinte. Bineînțeles că le-am ales astfel încât să fie interesante și pentru copiii mai mici ‒ unele un pic mai amuzante, altele mai serioase: „făgăduință”, „snoavă”, „menire”, „a cotrobăi”, „tihnă”, „gogoman”, „tămăduire”, „nărav”, „cutezător”, „a astâmpăra”, „a făuri” și „tâlc”. Douăsprezece cuvinte pe care eu le-am propus pe lista mea ‒ „lista lui Mircea”, să zicem, dar fiecare om are lista lui: „lista lui Ioan”, „lista lui Alexandru”... Fiecare trebuie să aibă lista lui de cuvinte pe care să le salveze, și împreună să refacem această lume care nu ar trebui să dispară. Ar fi păcat să plecăm așa, cu toții, fără rost, de aici...
„Stai o clipă, suflete! Ce fac eu acum?”
Cam acestea au fost cuvintele alese în „Cartea cuvintelor dispărute”. După ce am spus un cuvânt, urmează să și fac ceea ce am spus. Așa că am trecut la pasul următor, „Cartea meseriilor dispărute”. M-am gândit că astăzi suntem într-un loc în care ne mișcăm în viața noastră mult prea automat. Iată, un copil, spre exemplu, cincisprezece-douăzeci de ani îi petrece în grădiniță și în școală, iar apoi, încă vreo patruzeci de ani urmează să facă în viață ceea ce a învățat. Deci undeva, vreo șaizeci-șaptezeci de ani, ne facem meseriile. Ei, și cum putem să facem ceva așa de mult timp fără să ne gândim la lucrul acesta cu mare atenție? Să zicem: „Stai o clipă, suflete! Ce fac eu acum? Ceea ce fac eu acum este ceea ce vreau să devin?”...
Ne pregătim pentru veșnicie cu poveștile acestea mărunte, poveștile acestea care sunt extrase ‒ de unde? Din detaliile efemere ale vieții noastre de zi cu zi. Nu putem fără această bază care este viața de zi cu zi. De aici ne ridicăm către cele veșnice, de la aceste mici pretexte. Și ne folosim de ele ca de niște bărcuțe, care să ne ducă acolo unde este scopul nostru, în Lumina lui Dumnezeu. Și m-am gândit că este bine să începem cu Povestitorul, „cel ce dă sens vieții”. Și aceasta este prima meserie pe care am inventat-o cumva, pentru că nu e o meserie propriu-zisă, ci este ceea ce facem noi zi de zi. Povestitorul dă sens vieții. În fiecare zi ai vreo șaizeci de mii de gânduri, zic cercetătorii. Trebuie să faci ceva cu ele. Ești tânăr, ai pornit în viață și lucrurile au început bine, ai nădejde, ai încredere, dar cineva se ocupă să te bruieze și-ți trimite un gânduleț azi, un gânduleț mâine, un gânduleț poimâine... Și, dacă nu ești atent, ele se pot înrădăcina. Iar dacă sunt niște gânduri mai nocive și se înrădăcinează, atunci și această poveste a vieții tale se poate strica și se poate transforma într-o boală, într-o depresie. Și atunci trebuie să te trezești.
Dacă ai fost atent de la început, de mic, și ai alungat, ai tot alungat gândurile, e bine. Gândurile negative, dar și gândurile pozitive ‒ pentru că, de fapt, niciun gând nu-ți trebuie. Ce ne trebuie nouă este un singur gând: mila lui Dumnezeu. Să vină asupra noastră, să o înțelegem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” ‒ aceasta este rugăciunea noastră. Tot universul se mișcă în felul acesta, vă dați seama? Noi nu ne dăm prea bine seama, dar ar trebui să o facem și noi. Să zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă... Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă…”. Ce a vrut cel rău să facă? Cum i-a dezbinat pe primii oameni? A venit și-a scos o „bobiță” din acest „șir de metanii”: a scos-o pe Eva la început. Și, dacă a scos-o pe Eva, s-a terminat: a căzut și Adam, au căzut toți, rând pe rând, și cădem cu toții. Și atunci a venit Maica Domnului, cu rugăciunea ei din Sfânta Sfintelor, ca să înnoade șirul rupt al metaniei prin rugăciunea isihastă, niptică, pe care a făcut-o vreme de doisprezece ani, cât a stat în Templu. Și-a pregătit mintea și inima, ca să se unească, și a reînnodat șirul. Aceasta a fost minunea: S-a născut Hristos și a refăcut această istorie dezbinată și decăzută. Deci nu avem motive de deznădejde. E adevărat că lumea e foarte avariată, dar nu avem nevoie de deznădejde, pentru că a venit Hristos pe pământ și a refăcut acest cerc.
„Toată suflarea să laude pe Domnul”
Planetele și stelele toate fac această mișcare. Și avem niște experiențe ale Sfinților foarte frumoase. Părintele Emilianos a avut o asemenea experiență, în care întreaga natură spunea rugăciunea. Sau Sfântul Nectarie, când l-au întrebat maicile: „Ce este, Părinte, acest psalm: «Toată suflarea să laude pe Domnul»?”. Și Sfântul s-a rugat să le descopere Dumnezeu, și au trăit cu toate împreună, într-o noapte, în rugăciune, această spunere a rugăciunii de către întreaga făptură, care strigă către Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!”. Și atunci, Povestitorul trebuie să dea sens acestei istorii stricate din capul lui – dacă un gând rău ajunge să o strice ‒, dar, de cele mai multe ori, nu poate singur, și trebuie să meargă la Marele Ceasornicar al poveștilor. Acesta este Dumnezeu Însuși, Care ne ajută. Dar de multe ori lucrează prin Sfinții Lui. Modelul la care m-am gândit când am scris despre această „meserie” a fost Sfântul Paisie Aghioritul, care avea această harismă de la Dumnezeu, cum au mulți Sfinți: să te duci la el cu „mecanismul” stricat, și el să spună numai un cuvânt, și s-a „reglat” cu totul. E ca la un ceas la care s-a stricat ceva și merge în gol: „Nu mă iubește nimeni, nu mă iubește nimeni, nu mă iubește nimeni…”. „De ce spui asta, măi? Nu vezi că, uite, nu-ți mai merge ceasul?”. Și îl „repară”, iar omul se vindecă.
Este o povestire extraordinară, care îmi place foarte mult, cu un pustnic care avea chilia lângă Sfântul Paisie și vedea că se tot duc oamenii la Sfântul Paisie, el le zice ceva, iar ei pleacă mulțumiți. Și zice pustnicul: „Măi, da’ la mine de ce nu vine nimeni? Eu ce am? Sunt mai prejos? Ce poate să le spună Paisie?”. Odată, îl vede pe un pelerin trecând pe lângă el, care îl întreabă: „Unde e Părintele Paisie?”, iar el, ros de invidie, răspunde: „Eu sunt Părintele Paisie!”. „O, Părinte Paisie, atunci să vă spun problema mea!”. Și s-a apucat, i-a spus problema lui, și-a deschis cumva mecanismul „ceasului” stricat, cel care nu mai dădea sensuri bune, și Părintele s-a trezit în fața unei probleme pe care n-a putut să o rezolve. Atunci a zis: „Nu sunt eu Părintele Paisie. Iartă-mă! Du-te la Părintele Paisie, e mai jos, acolo. Dar, când te întorci, te rog să te întorci aici și să-mi spui și mie ce ți-a spus”. Și s-a dus omul, necăjit și „stricat”, cum era, iar Sfântul Paisie i-a reparat „mecanismul”, stricat de un gând greșit care intrase și îl chinuia ‒ și s-a întors omul luminos la pustnicul de dinainte. Și-i zice acela: „Hei, ce ți-a zis?”. Și când i-a spus ce i-a zis, a zis: „Doamne, trebuie să mă pocăiesc! Nu era pentru mine!”. Și s-a dus și i-a cerut iertare Sfântului Paisie, pentru că nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să-i spună omului acel cuvânt.
Pentru că nu creierul dă soluții. Soluția vine din inima văzătoare – διορατικός zic grecii, adică „străvăzătoare”. Un astfel de Părinte îi vede inima credinciosului, îi vede întreaga stare, și atunci, prin harisma aceasta a discernerii, știe ce să-i spună ca să-l vindece. Acesta este „Marele Ceasornicar”. Eu am zis că Marele Ceasornicar a spus cândva povești celor care aveau „urechi de auzit și ochi de văzut”. Se plimba cu prietenii pe marginea lacurilor, pe malul mărilor, prin munți, pe drumuri prăfuite de țară, prin orașe aglomerate, și le spunea povești. Ei îl urmau cu gurile căscate, pentru că poveștile Sale îi cucereau. Erau simple, dar pline de miez: despre un fiu care a fugit de-acasă, despre un pumn de semințe împrăștiate pe pământ sau despre un om care avea o viță-de-vie. Și am zis că „și eu sunt pe drum, așa cum vă spuneam, și stau la pândă, să simt adierea serii în care Îl voi afla pe Marele Ceasornicar. Așa am auzit, că umblă printr-o grădină frumoasă și mereu răcoroasă. M-aș bucura mult ca într-o zi să aveți și voi o întâlnire cu El, ca de la povestitor la povestitor”. Acesta este Bunul Dumnezeu, Care doar El poate da sens vieții noastre dacă încercăm să-I împlinim poruncile – să le zicem „porunci”, dar ele nu sunt porunci, sunt niște medicamente; asta e sigur.
Din „Omul-aripă” de Cristina Chirvasie
Editura „Fundația Culturală Memoria”, 2022
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!