Spunea Kafka, Dumnezeu să-l ierte, că o carte, o adevărată carte trebuie să fie toporul cu care să spargem marea înghețată dinlăuntrul nostru. Ajungem astfel la întrebarea eternă: are arta puterea de a ne transfigura? Nu doar de a ne emoționa, sensibiliza, înmuia inimile, pentru că asta oricum o face. Ci de a ne sparge gheața inimii și a o aduce la viață, din hibernarea în care au băgat-o micimile noastre de suflet, egoismele, neiubirile și nejertfirile.
Are arta puterea de a ne face mai buni?
Sau, ca să supralicităm: poate filmul să ne aducă la Hristos?
La această întrebare, și nu numai, răspunde Alexandru Ionescu, într-un dialog cu Andrei Coruț la Festivalul de film de la Iași, „Quo Vadis” noiembrie 2025.
Vezi și „Athosul din inima mea” și spune-ne și nouă: da ori ba?
Anca Stanciu
1 Comentariu
Alexandru Ionescu
Filmul, poezia, teatrul, jocul cu prietenii (scăldatul), șezătoarea (pe unde-o mai fi), cititul, rugăciunea, oricare activitate pe care o facem cu bucurie și de folos celor din jurul nostru, cunoscuți sau necunoscuți, ne poartă spre Hristos. Am înțeles repede că pe Hristos nu-L poți închide într-o bulă, nu este doar al tău, nu-L poți încuia în biserică sau în mintea ori inima ta. Hristos intră în oricare inimă deschisă, într-o inimă unde poate să-Și plece capul, într-o inimă plină de noblețe, în orice loc în care găsește tihnă. Hristos este Pridvorul în care noi stăm și ne bucurăm unii de alții. Mă străduiesc să-L dăruiesc lumii întregi pe Hristos, prin cuvânt, prin faptă și prin rugăciune.