Zbor

Prind calul de coamă și el lung nechează,

sărut ochii umezi, privirea lui trează,

încalec și-n zboru-i adânc suntem una,

copita-i de fulger n-atinge țărâna.

Și frântă, când cad la pământ rostogol,

în mine-a rămas sămânța de zbor,

pe care o sap cu cuțitul, grăbit,

să scoată mlădiță de foc nedospit.

Cu jarul în palmă, chem calul. Și vine.

Alerg către el, iar el zboară în mine.

Anca Stanciu