Logo

Boundaries – The Expression of Self-Respect

Publish Date

For many adults, the idea of setting boundaries is associated with selfishness, rejection, or conflict. In reality, personal boundaries are not walls erected against others, but forms of protecting one's integrity and inner balance.

A healthy boundary means knowing what is acceptable for you and what is not – in behaviors, tone, requests, or responsibilities. It implies an awareness of one's own needs, values, and capabilities. Without this clarity, adults end up functioning out of obligation, fear, or the desire to be accepted.

The difficulty in setting boundaries often arises from the fear of rejection, conflict, or losing the relationship. Many adults prefer to overwork themselves, tolerate inappropriate behaviors, or say “yes” when, in reality, they would like to say “no,” in order to avoid discomfort. In the long run, however, the lack of boundaries leads to resentment, exhaustion, and a decrease in self-esteem.

Boundaries are not about controlling others, but about taking responsibility for oneself. They communicate the following message: “This is the extent to which I can offer” or “This is how I accept to be treated”.

Paradoxically, clear boundaries strengthen relationships because they create predictability and trust.

Setting boundaries requires courage and vulnerability. It involves the risk of disappointing or being perceived differently.Vulnerability allows us to be honest with ourselves and recognize our real needs.Courage helps us act in accordance with these truths, even when there is fear or uncertainty. And boundaries transform this inner self-acceptance into clear and healthy behaviors in relation to others.

In conclusion, vulnerability, courage, and boundaries are not separate concepts, but dimensions that mutually support each other in emotional maturity. Together they create a balanced structure of the self: openness without self-loss, firmness without rigidity, and authenticity without aggressiveness.

* * *

In closing, I'll leave you with a thought:

Boundaries reveal the quality of a relationship.

Before a boundary, you don't truly know if the relationship is based on respect or on one's continuous willingness to adapt.

Only after you set a boundary do you start to see.

For example:

·   one might say: “I don't like this boundary, but I want to understand”;

·   another might say: “I don't agree, but I respect it”;

·   and another might say: “If you don't do what I want anymore, I'll punish you”.

The boundary doesn't create character.

It reveals it.

Through a boundary, you don't just find out who the other person is. You also find out:

·   who you are;

·   how much you can bear;

·   what you are no longer willing to accept;

·   if the relationship can handle the truth.

Instead of a conclusion, I'll leave you with the words of Father Haralambos Papadopoulos:

“Show the other person, in a way they can understand, what your boundaries are, so that they too may recognize their own. Even little hedgehogs, when it gets cold, huddle together to warm themselves. But in doing so, they prick and hurt each other. They will need to change their position several times until they find the appropriate distance that will allow them to warm up without harming each other. Let us too try to find our proper position, both around ourselves and others, so as to love without being hurt or without hurting.”

May you have healthy boundaries that help you grow, to loveți and to be loved!

Daniela Costache
Personal and Educational Development Counselor

Photography by Vadim Malitskii / pexels.com


10 Comments

D

Daniela Costache

Părerile de orice fel, fie că vin de la bărbați, fie că vin de la femei, sunt binevenite atâta vreme cât păstrează discernământul de a nu anula o știință prin exploatarea neajunsurilor ei, întrucât riscăm, într-un final, să vorbim mai mult despre (auto)limitările noastre decât despre limitările unei științe. O știință sau oamenii care își cultivă relația cu Dumnezeu nu sunt departe de El. Sau, cel puțin, nu mai departe decât cei care se închid în propria și reactiva înțelegere. Bucurii!

D

Daniela Costache

Mulțumesc pentru perspectivă, Ecaterina! Aș cugeta doar asupra acestor două întrebări pe care le-ai adresat: Ce facem? Părăsim relația? Ei bine, înainte de toate m-aș asigura că nu aș adresa cuiva din exteriorul meu aceste două întrebări. Apoi, m-aș preocupa să filtrez ce vine din mediu spre mine (de ex., rețete de relații-minune, soluții miraculoase și păreri extraordinare etc). Mai departe, aș opta pentru ceea ce înseamnă recăpătarea vocii interioare, apoi aș avea grijă să îmi iau un punct de sprijin (părinte duhovnic, terapeut, ce poate fiecare, dar care să aibă o înțelegere superioară mie), apoi, limite, acceptarea vulnerabilităților etc. Iar, fiindcă Dumnezeu vrea ca ego-ul nostru să fie mort, nu viața din noi, mi-aș adresa, la momentul potrivit, aceste două întrebări mie (Ce fac? Părăsesc relația?). Jertfa la care suntem îndemnați vine dintr-o relație vie cu Dumnezeu, în care eu sunt ceea ce sunt (nu ego-ul meu, fațada mea), nu vine dintr-o neputință de a spune: Ajunge! Altfel, ajungem să împingem un om fără resurse în brațele deznadejdii. Nu e valabil îndemnul pentru persoanele care caută să se eschiveze de la responsabilități și au nevoie să găsească un țap ispășitor.  :) Bucurie!

E

Ecaterina

Daniela, și eu îți mulțumesc pentru răspuns. Și mă bucur că oarecum ai îngustat pista discuției. Jertfa, după cum ai spus și tu, începe atunci când ai o relație vie cu Dumnezeu... când tot ce faci, jertfindu-te, faci pentru El. Numai astfel poți depăși limitele firii. Sigur că întrebările pe care le-ai punctat sunt dialogul meu cu mine... nu cu cel din fața mea.   O relație dificilă (mă refer în cadrul familiei) te poate conduce pe drumul sfințeniei - dacă relația ta cu Dumnezeu este vie, așa cum ai remarcat. Dar dacă nu? Încerci sa o construiești această relație cu Dumnezeu Dacă este vorba de un membru al familiei, care caută să se eschiveze de la responsabilități, care caută mereu, așa cum ai spus, "un țap ispășitor", care are calea lui de la care nu se abate - nu-ți rămâne decât să te rogi, să încerci să înțelegi darul lui Dumnezeu în acea persoană, prin care te poți ridica deasupra ego-ului, prin renunțări. Și atunci trebuie să înveți să te bucuri, în "chiliuța" pe care ți-a dăruit-o Domnul. Și atunci numai rugăciunea duhovnicului te poate ajuta... nu înțelegerea rațională a problemei. Înțelegerea rațională este doar începutul drumului.

U

Un bărbat

Ecaterina dezbate subiectul propus cu mult tact și cu o delicatețe specific feminină, dar pune o problemă serioasă... aceea a siguranței că "limita" pe care o declari a fi un semn de integritate poate fi coruptă de îndreptățire de sine, și deci de renunțare la jertfelnicia la care ne cheamă Hristos. Cuvântul părintelui tot la asta se referă, adică la faptul că noi ar trebui, cât mai mult, să ne smerim și să ne culcăm spinii de arici, pentru a primi căldura semenilor. Spune tocmai să ne pieptănăm țepii, astfel încât să rănim cât mai puțin, nu să spunem: gata, de aici încep țepii mei, și apropo, vezi că m-ai înțepat. Greu e discernământul, iar prea multa analiză a propriului eu duce la rătăcire, căci și terapeutul sau duhovnicul pot fi duși de nas după ce le spui sistematic că tu ești cea mai înțepată, săraca de tine. Psihologia este o pseudoștiință și nu departe de astrologie. Părintele psihologiei este un pedofil notoriu, care și-a abuzat propria fiică și a activat într-un grup satanic al iacobinilor, iar psihanaliza la oricine nu era decât modul său de gaslighting al victimelor cărora li se inducea ideea că, în sinea lor, își doresc și atrag abuzul. Lucrul cu sufletul este cel mai greu, iar pentru asta singurul doctor este Doctorul cel Bun, cu al Său Har și a Sa mare iubire de oameni. Crezând că accesând aceste tehnici, răzbim mai mult ca o babă analfabetă, dar credincioasă de la țară, ne facem agnostici și ne punem în pericol sufletul, pe care niciodată nu-l vom tămădui singuri sau prin oameni. Singur Hristos poate. Domnul să ne lumineze încât să vedem că noi nu putem face și nici afla singuri, ci doar cere și, după iconomia Sa, să primim ce-i de folos, nu ce vrem noi. Amin!

A

Anastasia

Și eu mulțumesc mult pentru răspunsuri!!!

A

Anastasia

Mii de mulțumiri!!! Este atât de fain!!! Sufletul meu a răsuflat ușurat! ❤️❤️❤️❤️❤️❤️🙏🙏🙏🙏🙏

M

Maria

Uneori nici nu știm care ne sunt limitele; sperăm, poate, ca inima să se lărgească, răbdarea să se... îndelungească și să răzbatem!

E

Ecaterina

M-am gândit si eu la aspectul duhovnicesc, la ceea ce este plăcut Domnului... ...la cât de mult putem să purtăm sarcina, neputințele celuilalt. Căci numai așa ne putem cunoaște limitele. Și dacă ni le cunoaștem, și dacă ne este greu să ducem lipsa de înțelegere a celui din fața noastră? Și dacă explicațiile noastre, și dorința noastră ca fiecare să aibă bunăvoința să faca pași cel puțin până la jumătatea distanței dintre noi, dacă toate aceste așteptări nu duc nicăieri, ce facem? Cum rezolvam ecuația? Părăsim relația? Sau abia atunci începe jertfa noastră? Pentru că aici este vorba fie de viața de familie, fie de relațiile cu cei din afara vieții de familie... prieteni mai mult sau mai puțin apropiați. Toate explicațiile psihologice sunt pentru rațiunea noastră și este bine că cineva ne poate ajuta să le înțelegem... și este important acest îndrumător rațional. Dar noi, ca celor ce suntem în Biserică, și ne nevoim pe ..."calea cea îngustă", ni se cere "să ne iubim unii pe alții", ni se cere să împingem înțelegerea noastră dincolo de marginile firii noastre... ...acolo este dragostea adevărată, dragostea jertfitoare, dragostea necondiționată. Pe acest tărâm ne cere Domnul să ajungem...

A

Anastasia

Uau!🙏

U

Un bărbat

iată așezarea duhovnicească a unei femei mature. îmi permit lauda, pentru că știu că o pote duce. Bravo!

Leave a comment