Când am aflat că sunt însărcinată, am început să plâng. Dar nu erau lacrimi de bucurie. Nu mă mai simțeam în stare s-o iau de la capăt, pentru a cincea oară. Iarăși cu nopți nedormite, cu alăptatul, cu tot tacamul!
M-am gândit la mine, la problemele de sănătate pe care le am, la ce au spus doctorii… Aceasta este o altă poveste. Oricum, eram dărâmată, mă simțeam pedepsită. Parcă viața mea era distrusă. Nu mai puteam și nu mai doream. Am înțeles prin ce trec acele femei care sunt în criză de sarcină.
Simțeam și vinovăție. Mare vinovăție.
Eu cred că un copil este darul lui Dumnezeu. Eu merg la Marșul pentru Viață. Eu sunt din Biserică. Și totuși, uite cum reacționez!
Dar nu puteam să mă prefac. Mi-a fost greu.
E o luptă crâncenă cu omul cel vechi. Dar nu am altă variantă. Acceptarea este singura soluție acum.
Am alergat la Părintele și mi-am descărcat sufletul. M-am tânguit, mi-am plâns de milă...
M-a îmbrățișat, mi-a luat din durere. Apoi am fost să vorbesc și cu doamna preoteasă. Și ea are cinci copii, și este așa de caldă! Cred că m-a purtat în rugăciune. Ce mare dar!
Opresc scenariile din mintea mea, gândurile care mă întristează, îngrijorările celorlalți (rudele care mă iubesc și-mi vor binele, în sens lumesc). Încerc să-mi mut atenția de pe mine pe ceilalți.
Daniel, soțul meu este alături de mine. Este un tată implicat, iar rugăciunea lui are impact asupra familiei. Să vad câte lucruri minunate am primit în viața mea până acum.
Încep să comunic și cu alte mame care au trecut prin ceea ce trec eu. Și găsesc o mamă cu care simt că pot să fiu sinceră, să mă deschid. De ea nu mă mai pot despărți. Zi de zi mă întreabă cum mă simt, și eu mă descarc fără frica de-a fi judecată.
Pur și simplu, spuneam tot ce simțeam, iar ea mă asculta și mă încuraja. Doamne, ce mult contează să ai un astfel de om în asemenea clipe!
Sarcina și-a urmat cursul firesc. Mica sămânță s-a transformat într-un omuleț fără ca eu să fac nimic. M-am străduit să fiu împăcată, să merg cât mai des la spovedit și la împărtășit. Mi-am cerut iertare pentru împotrivirea mea.
Și timpul a trecut… Am ajuns la spital pentru a naște. Credeam ca este băiat, pentru că nu s-a văzut clar la ecograf. Pregătisem numele: Matei. Și ceilalți copii își așteptau frățiorul.
Numai că… era fetiță. Ce surpriză! Ce nume îi punem?
Daniel a ales: Ecaterina! Avea evlavie la sfânta, și un semn a fost prezența asistentei medicale cu același nume.
Însă imediat după nașterea prin cezariană, s-a petrecut ceva în abdomenul meu. Am început să simt dureri ciudate și o oboseală mai presus de orice oboseală. Parcă se scurgea viața din mine.
Și chiar se scurgea. Sângeram în interior. Aveam hemoragie. Doctorul meu era îngrijorat. A chemat un chirurg și mi-au făcut un CT rapid. Apoi au început pregătirile pentru o nouă intervenție. Oh, Doamne!
De acestă dată, a fost cu anestezie totală. Înainte să-și facă efectul, am avut niște trăiri greu de descris în cuvinte. Eram la un pas de moarte. Eram singură. Trupul nu-mi mai aparținea. Acei oameni ma manevrau, ma ciopârțeau, iar eu nu aveam nici o putere. Nici să mă rog nu mai puteam. Doar Rugăciunea lui Iisus se mai rostea anemic, mecanic…
Era o situație critică, pentru că nu știau de unde vine sângerarea, credeau că a cedat uterul. Dar nu aceasta era cauza, ci o arteră epigastrică.
Doctorul anestezist (o domnișoară tânără și foarte competentă) s-a rugat pentru mine, a citit la Psaltire (pe telefon) chiar în timpul operației. După aceea ne-am apropiat și am aflat că era din Biserică și aveam prieteni comuni.
I-am purtat recunoștință!
Și tuturor celor care s-au rugat pentru mine, fiecare în casa lui.
Și m-am trezit!!!
Încă nu eram pregătită de plecare.
Copiii s-au rugat și ei… și Domnul le-a ascultat rugăciunea, să mai fiu lângă ei o vreme.
A urmat recuperarea. A urmat re-animarea, la propriu și la figurat.
Am primit sânge, am primit atenție și iubire...
Și o nouă viață în brațe!
Ioana Todor
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!