De la Fourka la Suroti

8 iulie 2025

Azi e marți și e deschisă Mănăstirea Suroti.

Ne pregătim și noi să mergem la Sfântul nostru drag, Paisie. Suntem la o oră distanță de mănăstire. Copiii mârâie deja… Ei ar fi vrut din nou la apă, la joacă, nu la mănăstire, deși l-au îndrăgit foarte mult pe Părintele după ce au văzut filmul cu viața lui de mai multe ori.

Ajungem înainte de ora 10 și așteptăm într-o parcare. Ne e sete și observ că am uitat apa acasă. Pfffff! Nu avem ce să facem, bem iaurt.

La intrare ne întâmpină o maică tânără, cu un zâmbet până la urechi. Îi dau inima pictată și se bucură, după care ne îndrumă către altă maică, ce ne servește cu loukomi și APĂĂĂĂĂĂ. S-a împlinit o nevoie primară. E mai bine acum.

Ne așezăm la rând. Deja sunt mulți oameni înaintea noastră; aud vorbindu-se pe lângă noi în limba greacă, engleză, germană și română. Peste cinci minute, Maria (5 ani) vrea la toaletă. Trebuie să ies din rând și să merg cu ea la intrarea în mănăstire. Când ajungem acolo și vede toaleta turcească, zice că nu mai vrea. Ce să fac??? Nu am altă variantă. O iau de-o aripă și-o țin forțat să facă. Rezolvăm încă o nevoie primară. Dar începe supărarea și plânsul pentru că am bruscat-o. O trag după mine așa, plânsă și burzuluită. Maica de la poartă mă întreabă ce-a pățit, îi zic în două cuvinte și ea mă liniștește: „Ei, în viață e bine să experimentăm de toate!”.

Cu greu ne strecurăm până la ceilalți... E foarte-foarte cald și ne înmuiem. O bunicuță de lângă noi are un mini-ventilator cu care își face aer. Când îi vede pe copii așa leșinați, se apleacă asupra lor și le face și lor puțin aer. Cât de tare! Uite ce ușor poți face un bine!

Între timp îi pomenesc în gând pe prieteni, pe rude, pe alte mame care și-ar fi dorit să fie aici... Ana se minunează de câtă lume vede și mă întreabă dacă toți s-au uitat la filmul care ni l-a adus așa de aproape pe micul Arsenie. Îi spun că e posibil, dar că sunt multe alte căi prin care se poate să-l fi cunoscut.

Întâlnim un Părinte din Brăila care ne dă un mir de la Sfânta Ecaterina și ne lasă în fața grupului lui. Mă gândesc la familia Părintelui Paisie, cum au plecat ei din Farasa... Cum le era și lor cald, sete, erau cu copiii după ei... Aș vrea să fiu ca Evloghia, măcar puțin. 

La mormânt, totul este pe „repede-înainte”: te închini și mergi mai departe. Îmi vin în minte cuvintele Sfântului Paisie, cum le spunea oamenilor care veneau la el: „Ce faceți, măi, voi aici? La mine vă închinați? Să mergeți la Maica Domnului mai întâi! Pentru Domnul să veniți, nu pentru mine!”.

Primim iconițe și o vată îmbibată în ulei sfințit, apoi urcăm în biserica mare, unde sunt moaștele Sfântului Arsenie Capadocianul. Coborâm la pangar, scriem un pomelnic ‒ și gata, ne îndreptăm spre mașină! Am insistat sa facem o poză cu toții, ultima. „Haaaai, maaaaamiiiii! Tu și pozele tale…”, îmi spun ei în cor. Totuși stau la poză.

Plecăm!

Sunt deja 40° și observăm că nu mai merge aerul condiționat…

Daniel, soțul meu, ar fi vrut să mergem și la sfinții din Salonic, dar nu se mai poate! Suntem leșinați de căldură! Plecăm spre căsuța noastră răcoroasă din Fourka.

Peste 15 minute... ce să vezi! Motorul se oprește brusc. Din capotă iese fum! Ieșim repede din mașină. Eu o apuc pe cea mai mică de mână, restul se descurcă singuri.

Sărim peste o bară, apoi peste un șanț adânc din beton și, câțiva metri mai încolo, găsim o mică livadă de măslini. Totul e uscat și plin de mărăcini, dar măcar e umbră. Daniel vorbește la telefon cu Haris, gazda noastră, și îl roagă să vină să mă ia pe mine și pe copii, iar el sa rămână cu mașina până vine platforma.

Durează ceva până ajunge Haris... Încep nemulțumirile din partea copiilor. Le zic: „Haideți să trimitem o telegramă lui Dumnezeu!” (cum făceau cei doi frați din film). „Mare este numele Preasfintei Treimi!”.

Luca e primul care zice că este lucrătura celui rău aici. „A venit să ne fure bucuria, dar n-o să reușească!”. Mă bucur pentru el și pentru această înțelegere. Mă bucur pentru toți copiii, fiindcă este o lecție vie de credință. Această zi se va întipări în sufletele lor, cu siguranță.

Hai să căutăm motive de mulțumire! Noi suntem bine, avem câte ceva de mâncare, avem tabletele de răcire din geanta frigorifică și ne răcorim puțin cu ele... și are cine să vină după noi!

Haideți să cântăm! „Mântuiește, Doamne, poporul tău…”.

Mă mir că nu m-am tulburat (ca de obicei), mă mir că nu simt teamă sau întristare, mă mir și dau slavă lui Dumnezeu că trecem prin această mică încercare ‒ este semn bun.

La întoarcere, Haris ne spune o povestioară cu Uncle Sam. Acesta era un sclav creștin și avea o viață grea. Stăpânul lui nu era creștin și într-o zi l-a întrebat: „Cum îți explici că tu, creștin fiind, duci o viață atât de grea, cu multe neajunsuri, iar eu, care nu sunt creștin, am parte de-o viață atât de bună și de plăcută?”. Pe moment, Sam nu a știut ce să-i răspundă, așa că i-a zis: „Dă-mi timp de gândire!”. Într-o zi au mers împreună la vânătoare de rațe și, după ce au împușcat câteva, Sam a început să le adune pe cele moarte, dar stăpânul lui i-a spus: „Oprește-te! Du-te mai întâi și adună-le pe cele rănite, care încă mai pot zbura, iar pe cele moarte la urmă”. Zis și făcut. În drum spre casă, Sam i-a spus stăpânului sau: „Am găsit răspunsul la întrebarea ta. Eu cred că sunt ca o rață rănită, care încă mai poate zbura, în schimb tu ești ca o rață moartă”.

Ne-am întors acasă și Anna, soția lui Haris, ne-a asigurat că, la nevoie, putem sta mai mult la ei, până se va repara mașina. Și ne-a arătat rulota în care au dormit de multe ori ei cu cei șase copii ai lor. Ne-a povestit despre peripețiile prin care au trecut și ne-a spus: „Let's hope and pray that everything will be ok” („Să nădăjduim și să ne rugăm ca totul să fie bine”).

Totul era incert în acele clipe, dar în preajma lor ne simțeam în siguranță.

Seara am petrecut-o pictând pietre în liniște, în timp ce ei i-au luat pe copii la o plimbare prin sat.

Mulțumiiiiim, Doamneeee!

Ioana Todor