Dialog interior la mare

Am ajuns la mare! Abia aștept să merg desculță pe nisip!

Dar oare cum se cade să fim noi la mare? Ne putem deconecta de rutină? De îngrijorări globale? De tot ce ne umbrește starea de bine? În acest moment sunt oameni care suferă, în aceste clipe lumea este într-o necurmată frământare... și noi ne odihnim, ne relaxăm! E oare în asta un păcat?

Conștiința se îndreptățește, zicând în sinea ei că o facem pentru copii. Da, da… daaaar și noi ne îndulcim, că doar nu stăm și ne uităm la ei cum mănâncă o înghețată și noi nu.

Mi-a mers la inimă cuvântul Părintelui nostru duhovnic, pe care l-am aflat după ce m-am frământat căutând răspuns la această întrebare: „E o vreme când ne dăm sufletul, și o vreme când ne tragem sufletul”. Chiar așa e! Am avut parte de câteva zile în care mi-am tras sufletul. Ce mare dar e și acesta!

În primul rând, am cunoscut niște oameni minunați, la care am fost cazați. Am făcut un interviu cu ei, pe care îl voi publica în Pridvor. A meritat toată zdroaba de-a ne cărăbăni la 1.000 de kilometri distanță cu jumătate de casă după noi.

În altă ordine de idei, vă mărturisesc că pentru mine e o mare problemă faptul că trebuie să merg la plajă și să mă dezbrac. Pentru că nu îmi place cum arăt. Momentan sunt foarte slabă și am coloana ca trunchiul unui bonsai. Mi-am luat eu un costum de baie care să mă camufleze bine, dar orice textilă, după ce se udă, se lipește de corp și atunci se vede că am o problemă la spate. Oamenii încearcă să mă ajute să depășesc acest complex, pe care îl am de vreo 28 de ani. Da, știu că sunt mulți cu probleme și nu se rușinează să se afișeze, totuși eu nu pot. Dar sunt mulțumită că nu mai am dureri și că sunt funcțională și că, de obicei, stau îmbrăcată și par normală. Îmi găsesc câteva strategii de a ieși din apă: una este de a lua în cârcă un copil până la cearceaf, alta este de a-mi înfășura capul într-o eșarfă mare, pe care la ieșirea din apă o dau jos și mă învelesc în ea. Imediat ce ies la mal, merg la mașină și mă schimb în altceva ‒ și aceasta se repetă de două ori pe zi. Dar odată ajunsă în apă, lucrurile se schimbă, pentru că acolo nu mă vede nimeni și sunt în largul meu.

Am învățat să înot de la tatăl meu, când eram mică. Obișnuiam să mergem în fiecare an la Techirghiol… Pe atunci eram dreaptă.

Mă duc mai în larg, ca să fiu singură. Dintr-odată se schimbă perspectiva și starea interioară. Am în fața apusul. Soarele e mai mare, mai prezent, mai important ca de obicei. Văd lumina lui sclipitoare pe apă și mă uit în jos. Nu se mai întrezărește nimic înăuntru, pare că apa s-a făcut neagră. Știu că e doar un efect, dar tot mă trec fiori. Atâta apă la orizont! Ce-o fi ascunzând ea înăuntru? Iar mă bruiază gândurile… Continui sa înot și închid ochii. Mă las purtată de apă... Mă vad foaaaarte mică în imensitatea mării... Ce minune! Cum are Dumnezeu grijă de fiecare om-furnică în parte!

Asta trebuie să fie acea bucurie de A FI! Aceea despre care zicea Maica Siluana că nu se va lua de la noi.

Parcă sunt o pasăre în zbor. Poate așa se roagă peștii, pe muțește.

Înțeleg acum de ce oamenii care trăiesc aici sunt altfel. Marea, când e liniștită, e o alinare. Lângă ea, orice crispare dispare.

Ioana Todor