Logo

Fraternitate (Alt fel de drept la replică)

Data Publicării

De când mi-am văzut întâia oară fiica, purtată la subraț de una dintre moașe, am avut sentimentul că o cunosc dintotdeauna. Am conștientizat cât de dor îmi fusese de ea. E drept că o visasem încă din adolescență, în brațele mamei ei. E drept că, în ziua când părinții m-au pus să aleg între ei și viitoarea mea soție, noi am plecat cu trenul spre Sibiu, iar o țigancă a insistat să ne ghicească, gratuit; ne-a profețit că vom avea mai întâi o fiică, mult mai târziu un băiețel; că fiica va fi minunată și „n-o să lucre cu mâinile”. Dar sunt convins că nu de acolo o cunoșteam deja, ci din eternitate. Din viața veacului ce va să vie, care este deja, unde nu vom mai (re)cunoaște început și sfârșit, ci doar veșnicia. Unde, asemenea îngerilor din ceruri, întru Hristos suntem frați.

Numele i le-am ales la maternitate, în ziua când am completat certificatul de naștere. Soția a ales Ana, eu am pus o condiție: să fie Anamaria. Eu am ales Gala, soția a pus o condiție: să-i spunem Ana. Și așa am făcut.

Opțiunea mea venea de la soția pictorului Salvador Dali. A fost nevoie să treacă 20 de ani ca să aflăm că Sfânta Gala Zăvorâta există și e prăznuită pe 18 octombrie. Or, într-o dimineață de 18 octombrie, soției mele i s-a rupt apa. La maternitate, în timpul ecografiei, medicul ne-a uimit spunându-ne că termenul trecuse cu o săptămână. Apoi, o complicație a făcut ca Gala noastră să se nască abia pe 19 octombrie, în jur de amiază. Taine...

Cu greu m-am obișnuit să-mi spun tată. Îmi cunoșteam fiica din veșnicie, în suflet mă simțeam sărman copil; m-aș fi considerat mai degrabă un frate mai mare. Asta a definit mereu relația noastră. Soția îmi reproșa uneori că o tratez pe Gala ca pe un egal, dar nu era adevărat: o vedeam superioară. Ajunsă la maturitate, Gala mi-a reproșat că am lăsat pe umerii ei rolul adultului din încăpere. Cert e că, ori de câte ori am mai încercat rolul de tată, replica ei a fost, pe bună dreptate: „Prea târziu, ai pierdut trenul ăsta!”. Așa că am decis să îl accept pe cel fraternal. Îi spun „frăția ta”, cu un amestec de amuzament și cuvioșie.

La începutul anului în care mi-am cunoscut soția, am luat o decizie: dacă nu mă voi căsători în anul acela, îmi iau oițele și plec la mănăstire. De pe la 16 ani, simțeam în piept un gol pe care nu-l umplea nici harul cu care mă inunda, din belșug, Dumnezeu, ori de câte ori mă apuca la răscruce. Iubirea pentru viitoarea soție nu a umplut golul; l-a șters definitiv.

Eram imatur și pătimaș. Valuri de har copleșitor mă făceau copil, apoi treceau și mă trezeam direct slujind turmei de porci. Soția mea era ferm ancorată în real, responsabilă și matură. O ancoră. Extremele mele au dislocat-o de nenumărate ori, lăsând corabia familei să plutească în derivă.

Gala a crescut între aceste extreme, pe corabia când legănată, când purtată, fără cârmă, de curenți, ades cuprinsă de furtuni; când ancorată strașnic de mama ei. Cu tatăl prea puțin prezent, mai mult plecat în căutare de pășuni... Exprim simbolic totul, fiindcă perspectivele sunt numeroase, poveștile încâlcite, detaliile se pot depăna la infinit, iluzorii, minunate, stranii ori sumbre, întunecate întru totul uneori.

Eu însumi am copilărit, crescut și trăit cu percepția că părinții mi-au făcut viața un calvar. Răstimpurile fericite abia au îndulcit puțin amarul. Abia la 38 de ani, sub patrafir, la spovedanie, i-am spus duhovnicului: „Acum înțeleg că, dacă părinții mei m-ar fi făcut fericit, la patimile pe care le am, spiritual aș fi fost un om mort”. La care Părintele a oftat: „Nu doar spiritual...”.

Citindu-i pe Ava Ghelasie de la Frăsinei, dar și pe Sfântul Dumitru Stăniloae, am înțeles într-un final că noi, părinții, suntem aleși să facem copii pentru că doar ei pot să (ne) mântuiască. Și că, începând cu Nașterea Domnului, menirea copiilor este să fie mântuitori. Până și pe Fecioara Maria, care e preacurată, preanevinovată, tot Fiul ei a mântuit-o.

Nu am îndreptățire pentru propriile patimi. Am înțeles târziu că, pe cât mă voi nevoi să le vindec, crucea copiilor mei se va ușura. Și nu cred c-am reușit, în cei 7 ani, mare brânză, comparativ cu dreptarul care e Domnul Hristos.

E o iluzie însă că părinții desăvârșiți garantează copii fericiți. Pildă ne stă tot Maica Domnului: nu putem afirma că Fiul ei a fost fericit, în sensul lumesc al cuvântului.

Fericirea nu vine decât tainic, prin asumarea crucii.

Da, ar fi de dorit ca, în realitate, crucea fiecăruia din noi să nu conțină și păcatele părinților. Dar cine dintre noi, desăvârșit fiind, în mod conștient am alege să aducem pe lume copii cu scopul ca ei să pătimească pentru mântuirea unor oameni care, pe drept cuvânt, nu merită mântuiți?

Maica Domnului e unică și irepetabilă. Iar cei ce îi urmează aleg calea monahală fiindcă, începând de la Hristos, spun Părinţii, porunca nu mai este „creșteți și vă înmulțiți”, ci „mântuiți(-vă)”. Ei îsi asumă crucea deplin, nu o mai așază pe umerii urmașilor trupești.

Părintele Rafail Noica spune, măiastru, că crucea fiecăruia din noi e o onoare pe care Dumnezeu ne-o face. Nu ne alege fiecăruia crucea după putere, ci dinadins ne alege pe fiecare, după puterea preștiută de El, să purtăm o cruce pe care nimeni altcineva din contemporanii noștri nu ar putea-o purta.

Dar crucea nu e cruce decât dacă noi înșine consimțim să o purtăm. Altfel e doar o povară ce prevestește tragedia personală. Iar a consimți, mi se pare, este tocmai pragul desăvârșirii.

Dacă am învățat ceva din propria experiență de copil și de părinte este că singurul bine adevărat pe care părintele îl poate face copilului este „să-l lase în pace”. La botez, ne oferim copiii lui Hristos, dar îi luăm repede înapoi și nu-i mai lăsăm să se ducă la El. Sunt „ai noștri”. Îi ținem legați cu lanțul voii noastre, așa că relația dintre noi nu poate fi decât o luptă în care copiii se străduiesc să se elibereze. Fericiți cei ce vor să se elibereze pentru a fugi la Hristos, și nu pentru a fi independenți. Fericiți și aceia care se satură de independență și își taie voia proprie, încredințând-o Domnului.

Fericiți părinții care își lasă copiii în pace, iar copiii pot spune: „Tatăl și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat”.

Marcu Jura

 


19 Comentarii

G

Gala

Ce surpriză... eu n-am avut nicio idee că va apărea acest text. Pentru a ilustra mai bine relația noastră, vă spun că tata s-a rugat să nu mă supăr pentru acest cadou, și Domnul a dat de a fost întocmai. Mi se pare foarte corect ca în rubrica mea să aibă loc și cuvântul celui de la care am preluat acest dar (mai ales că, acum 2 zile, părinții mei au împlinit 21 de ani de parenting, și, prin Providența divină, i-am sărbătorit cu acel text dedicat lor). De majorat, cadou de la tata nu a fost, generic, o petrecere mare sau o mașină, ci un poem care mi-a stârnit plânsul. Nu îl am la îndemână, însă, poate, când îl voi găsi, îl voi împărtăși.

C

Cosmina Dragomir

Extraordinar! Cât de dăruită și norocoasă ești!!! Sunteți niște abisali binecuvântați toți!

M

Marcu

Și suntem norocoși că există suflete binecuvântate care să vadă asta și să ne reamintească🙏

A

Alexandrina

Casă pe piatra lui Hristos aici și în veșnicie!

M

Marcu

🙏

A

Alexandrina

Aceste rânduri fac cât multe cărți la un loc de parenting și nu numai! Fiecare cuvânt a ajuns la suflet și în minte, tocmai pentru sinceritatea și frumosul din el. Și da, încă un articol de pus la inimă pentru momentele în care uit că prin copil, fie el născut din trup sau din inimă, e "pașaportul" spre mântuire.

M

Marcu

Mi se pare că Borges spunea: "Poezia nu trebuie sa ne aducă ceva nou, ci să ne amintească ceva uitat." 🙏

A

Anastasia

Foarte frumos, și mie mi-a plăcut... Noi nu avem copiii...

G

Gala

Dragă Anastasia, cum a scris Alexandrina în comentariu, copilul poate fi născut din trup sau din inimă... Maternitatea inimii e vie, sunt sigură, te îmbrățișez! Sus inima♡

M

Marcu

Și e prea târziu să ne rugăm să aveți?

A

Anastasia

Da, prea târziu. Mulțumesc pt gândul bun. 🙏❤️

M

Marcu

Povestea un monah din occident că o familie tânără s-a mutat foarte aproape de mănăstire, pentru a duce o viață cât mai curată. Când s-a născut al doilea copil, monahul, nostalgic, i-a spus starețului: Familia e de 3 ani aproape de noi și a "produs" doi oameni. Eu sunt de 15 ani în mănăstire și mi se pare că nu am produs nimic... Starețul i-a răspuns: Oamenii pe care îi naștem noi se văd în împărăția lui Dumnezeu. Marele preot Eli, deși și-a împlinit desăvârșit menirea de preot, a fost lepădat de Dumnezeu din cauza faptelor netrebnice ale celor doi fii ai săi după trup. Sf. Ap. Pavel scrie că femeia se va mântui prin nașterea de prunci, DACĂ împlinește poruncile Domnului. Nu am simțit bucurie pământească mai mare decât atunci când mi s-au născut copiii. Dar mult nu a lipsit să-i fac "fii ai Gheenei, îndoit decât mine". Dar bucuria aia nu poate fi comparată cu bucuria simțită când cineva s-a născut de Sus, pentru rugăciunile mele. E diferență "de la cer la pământ". Vă îmbrățișez cu sufletul.

A

Alexandrina

Dragă Anastasia, Iartă-mă dacă greșesc, dacă simți un gol în suflet pentru că nu aveți un copilaș, îți înțeleg pe deplin simțământul. Însă, Dumnezeu ne oferă alte daruri: poate copii născuți deja ce au nevoie de părinți (cum e în cazul nostru), dar și grija pe care o putem oferi celor care au copii sau celor mai vârstnici. Atâtea bucurii vin de acolo... Doamne! Te îmbrățișez și iartă-mă dacă am trecut de pragul casei mai mult decat trebuia!

J

Jenica

Tare m-a odihnit articolul! Dar cel mai mult mi-a mers direct în suflet această mărturisire: “ suntem aleși să facem copii pentru că doar ei pot să (ne) mântuiască”…

M

Marcu

Iată ușa la care bate Hristos... Bine ați deschis!

A

Ana Banica

Doamne Dumnezeule… citind, sufletul meu și-a primit hrana, acum zboară liber, o confirmă puii de lacrimi de la colțurile ochilor. “A consimți, mi se pare, este tocmai pragul desăvârșirii”. Nu aveti idee ce intensă mângâiere mi-au adus cuvintele acestea!

M

Marcu

"Credinţa este consimțirea de bunăvoie a sufletului", scrie Sf. Antonie cel Mare. Iar în lacrimile din împărtășire se află întipărite bătăile de aripi ale Sf. Duh. Mulțumesc pentru prilej și comuniune!

G

Georgiana

Un amalgam profund de sentimente... M-am și regăsit citind, dar mi-am și spus: „Uite, aici mai ai de crescut!” Vă mulțumesc!

M

Marcu

Să fiți dăruită cu har peste har, să creșteți din slavă în slavă!

Lasă un comentariu