Nu mi-a fost niciodată frică să mă îndrăgostesc. De când mă știu, încă de pe vremea când purtam două codițe și-mi făcea mama ghiozdanul pentru grădi ‒ exact, grădi, nu școală! Am intrat în pâine devreme, ca să am cât mai consacrată vechimea în specialitatea studiilor... păi?! Trebuie să am și eu cu ce mă mândri în CV! ‒, nu am fost niciodată cea mai îndrăzneață persoană, ci mai degrabă sunt încă un exemplar de struțo-cămilă umană, printre oameni „în regulă” și „ok”; un hibrid de timido-extroverto-clovno-poetico-observator... sau ceva pe acolo.
Dar, hei! vorbeam despre îndrăgosteală! Despre asta voiam să vă spun... dar tare ușor mă ia valul, îmi dau seama, și totuși rău nu prea-mi pare... Oare ar trebui...?!
Revenind! De-a lungul vieții mele (scurte, e drept, până acum) am avut diverse frici care, sub metamorfoza vindecării (slavă Domnului!), s-au diminuat în timp la statutul de rețineri – „că de voi și umbla în mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine ești” (Psalmul 22:4), iar „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8:31).
Dar chiar și până să aibă loc reversul medaliei, să se schimbe schema meciului și să-i dau eu de cap situației, în loc să mă dea ea pe mine cu capul de toți pereții consecințelor faptelor mele, până să-mi dau seama Cine-mi ținea de fapt plasa de siguranță întinsă sub fiece pas, și în brațele Cui aterizam din fiecare cădere, pe pieptul Cui adormeam cu capul rezemat, obosit și greu de-atâtea nedumeriri –, chiar și până să conștientizez toate acestea, plonjam cu capul și cu întreagă ființa mea înainte în meandrele necunoscute și infinite ale îndrăgostelii cu aceeași hotărâre cristalină, copilărească, nețărmurită, cu convingerea unui înotător profesionist. Nicio bucată din mine nu lăsam pe marginea trambulinei. Cu toate aripile am zburat de fiecare dată; până și praful de pe tălpi l-am luat mereu cu mine. N-am știut niciodată ce-i aia jumătate de măsură, și nici nu mi-a trebuit să aflu (slavă bunului Dumnezeu că I-a fost milă de mine într-atât încât m-a ferit de acest înțeles până acum... încerc – nu, nu încerc, vreau să mă fac vrednică de acest dar, vă rog rugați-vă pentru mine!).
Da, am avut nenumărate momente de ezitare în viață (spre exemplu, mi-a fost întotdeauna frică să stau în mâini... Rog seriozitate, încă lucrez la asta!), dar niciodată când a fost vorba de îndrăgostire. Aici întotdeauna m-am dus cap compas.
Niciodată n-am regretat că am dat „prea mult”, că am crezut nezdruncinat și până la final în bunătatea omului pe care-l îmbrăcam cu dragostea mea, medaliindu-l cu prezumția de nevinovăție până la ultima pagină a capitolului cu titlul Despre el. Cu fiecare în parte am crezut până în ultima clipă că „el e alesul”, deși în deznodământul fiecărei povești descopeream că tot ceea ce văzusem până atunci în el (în ei) ca aparținându-le, era de fapt propria mea proiecție, într-o interpretare actoricească de-a dreptul impecabilă, demnă de Oscar a rolului personalității lui (lor)... Și atunci, cu inima mai mult sau mai puțin îndoită, mă vedeam nevoită să modific titlul din Despre el în Despre mine…
Și așa rămâneam pentru a nu știu câta oară în liniștea oarecum acidă a noii lecții, oftând cu zâmbet, în vals de clătinări de cap orizontale: N-a fost să fie nici de data asta ‒ este, Doamne...? Nu e el alesul, eu sunt aleasa, așa-i? Suntem doar eu și cu mine, privindu-ne ochi în ochi, fără niciun el – în schimb cu trofeul suprem câștigat de partea noastră: încă o bucată din mine pusă bine la adăpost în bocceluța pentru drumul mântuirii mele, „pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26).
„Frumusețea e în ochii privitorului” – cuprind înțelesurile acestui adevăr cu o anvergură din ce în ce mai mare a aripilor inimii, pe măsură ce cresc… Suntem încă mici…
M-am convins că sunt și am fost întotdeauna îndrăgostită de starea îndrăgostirii însăși, de această beție a fluturilor care zboară prin stomac fără GPS, cu principiul „merg pe gard, de drum mă țin” drept unica lege a mișcării. Iubesc șoapta rotundă a inimii de ceară fierbinte, în timp ce brațele albe ale coastelor o leagănă în covata pieptului pe ritm de foc nestins, la care fierbe spre deschidere bobocului tinereții. Sunt îndrăgostită de tot amalgamul de trăiri, fiecare întâlnită la un moment dat pentru o primă oară pe poteca vieții, și de binecuvântarea de a gusta din tot spectrul vizitei lor, de sus până jos, de la dulce la amar.
Pentru că o iubire care nu riscă nimic nu e o iubire adevărată; e o parodie, e lupul deghizat în oaie. „De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui i se iartă puțin, puțin iubește” (Luca 8:47). Pe măsura iubirii e croită și haina durerii, funcționează aici o relație de directă proporționalitate, e legea fizicii creștine. Acțiune-reacțiune, de la Isaac Newton citire. Cu cât e mai înalt muntele, cu atât mai lung se întinde umbra sa. Nu a existat pe pământ durere mai mare ca a Maicii Domnului, dar nici iubire mai mare ca a ei.
Sunt îndrăgostita de sportul extrem de a iubi. Pentru că să iubești de-adevăratelea, nu doar din vârful mustăților de mâță mofturoasă, e nebunie curată, nu e nimic logic și nimic rațional aici.
Scrieți un eseu argumentativ cu titlul „De ce mă iubești?”, cu argumente pro și contra, în mărimi cuantificabile și cu motive ancorate în repere bibliografice puternice, vă rog!...
Iubirea joacă în liga supra: supralogic, suprarațional, supraoricevrețivoi. Să oferi fără să aștepți nimic în schimb?! Să întorci și celălalt obraz?! Să ne văd aici ce facem, dragilor!
Vă rog să nu mă înțelegeți anapoda, vorbesc despre Iubirea cu „I” mare; despre acea nebunie frumoasă și totodată cuminte, cea împletită cu candoarea ochiului veșnic îndreptat spre sufletul celuilalt, observator antrenat pentru a-i surprinde cele mai fine mișcări interioare. E o dispoziție care te scoate din cadrele închistate ale eului tău și te face nu doar să privești, ci și să vezi lumea din jur cu ochii nou-născutului, cu ochii renăscutului. Cu ochii reînfiatului.
Vorbesc despre Iubirea care, în penultimă instanță, te îndrăgostește de viață, și de Viața cu „V” mare în ultimă instanță. Care te aruncă în îmbrățișarea Dumnezeului din tine, iar din această logodnă nu te mai poate smulge nimeni niciodată.
Cea care te face să zâmbești atât de tâmp și de larg, încât trecătorii nevinovați să devină nevoiți să se întrebe (și pe bună dreptate!) câte țigle i-or lipsi ăsteia de pe casă?! Iar tu să faci baie cu spumă în mirările și-n privirile lor dezaprobatoare, binecuvântându-i și dorindu-le din toată inima să primească și ei darul de-a fi luați drept nebuni din dragoste!
Iubirea care te face să dansezi pe stradă fredonând singur (mă rog, singur… doar tu și Dumnezeu și îngerul tău păzitor și sfinții pe care-i iei la braț în rugăciune în fiecare dimineață și oamenii care-ți locuiesc inima cu contract pe perioadă nedeterminato-eternă… vorba vine „singur” – ați înțeles ideea, de fapt se joacă aici o întreagă horă… iată și demonstrația științifică a faptului că un creștin nu e niciodată singur! Na, contraziceți-o p-asta!)
Iubirea care te face să nu-ți pese, ba, colac peste pupăză, chiar să te distreze că ai luat metroul în direcția opusă și ai mers și până la capăt de linie… Totul sau nimic, eu când vă spun!
Noi, creștinii, suntem cei mai nebuni cuminți. Și cei mai cuminți nebuni. În ultimul an am descoperit cu stupoare că, tolănită bine în părutul confort de canapea al neștiinței mele, m-am lăsat înșelată de „gura lumii”, de oamenii neatenți la stereotipul care se furișează înainte pe nesimțite pe la spatele lor, și lipește prematur pe fruntea creștinilor eticheta de inert, de blazat, de inhibat și altele asemenea, pe care probabil le cunoașteți.
Până nu-ți dă Dumnezeu șansa de a cunoaște un creștin pur-Sânge, din măduva oaselor, din catenele de ADN și până la ultimul fir de păr, nu ai de unde ști că nu există oameni mai zglobii, mai colorați, mai plini de viață și cu ochii mai sclipitori decât creștinii. Dar vom vorbi altă dată pe îndelete despre frumusețea nețărmurită de a fi creștin.
Re-revenind la îmbietoarea, minunata, copleșitoarea noastră îndrăgosteală! Atât să mai știți: că nicicând nu e mai la ea acasă îndrăgosteala, această condiție a veșnicului amorezat, decât în anii binecuvântați ai tinereților noastre, iubiții mei! Adică acum! Acum e timpul! Nu vedeți că toată lumea ne fugărește încoace și încolo? „N-avem timp”, zic ei, și așa și este; nu mai avem timp decât pentru a învăța să iubim!
Așadar, aveți curaj să iubiți! „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica” (I Ioan 4:18). Lăsați-vă să cădeți! Are Cine să vă prindă, și de-abia din această cădere liberă în gol începe viața noastră adevărată, din palma Domnului, în care aterizăm cu delicatețea un copil așezat de mama sa în culcușul somnului.
Fiți cuminți! Fiți nebuni! „Iubește și fă ce vrei!” – a spus-o Fericitul Augustin, eu doar repet ca papagalul mesager al aceleiași Iubiri! Curaj, avem cel mai bun Profesor în ale iubirii, și mai mult decât atât, „El ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan 4:19)!
Deja am vorbit prea mult, iar despre iubire nu se vorbește, despre iubire se trăiește. Așa că haideți, fuguța, la iubit cu voi! Aveți temă pentru data viitoare! Și vedeți că vă iau cu Qu’est-ce que vous avez préparé pour aujourd’hui?
Ana Bănică