„Mundus mirabilis”

La miezul zilei de sărbătoare a copilului, 1 iunie, văd un afiș mare peste fațada Castelului Bunffy din satul Răscruci. Mundus mirabilis. Și o imagine cu o floare de scaiete. Atât am putut procesa într-un amiaz canicular, în care mă grăbeam la atelierele pentru copii la care ne-am înscris și la care întârziam deja, din pricină că nu știam cum trebuie înconjurată marea gradină a castelului, pentru a găsi mai întâi parcarea, apoi intrarea pe jos, și mai apoi atelierele. Puteam rămâne cu atât, dacă la ateliere nu m-aș fi întâlnit cu părinți care să-mi clarifice imaginea zărită în treacăt: „Ai văzut expoziția profului nostru de pictură din liceu?” „Nu, ce expoziție?” „Cu plante medicinale și nu numai, de Marcel Lupșe!” „Waw, pe bune?!”...

Ziua de 1 iunie cu ateliere pentru copii începea să capete sens și pentru mine. Am zis că mă voi duce să o văd la sfârșitul atelierelor, și numai la asta mi-a fost gândul în următoarele ore. Însă la sfârșitul zilei noastre de lucru se sfârșise și programul de vizită al expoziției. Nu-i nimic, până la sfârșitul lunii iunie va fi deschisă. Am timp. Mi-am numărat duminicile posibil disponibile, căci în timpul săptămânii nu aș fi avut vreme sub nici o formă. Am luat un catalog și l-am studiat cu fetele (cele mici, care se mai joaca de 1 iunie... cele mari nu erau cu mine). Fiecare și-a ales un tablou din catalog cu o floare pictată, pe care să o caute în expoziție (când vom reveni) și în natură (până atunci).

Le-a plăcut jocul. Le-am promis că ne întoarcem. Și așa am făcut, în ultima duminică în care, chiar dacă mi-au stat în cale o grămadă de obstacole, am făcut tot posibilul să ajungem. Nu se putea să ratăm așa ceva! Durerea de cap ce m-a biciuit toată duminica, până la îngrijorarea dacă pot conduce până acolo, pe un drum european unde, dacă nu depășești limita de viteză, ești claxonat și depășit cu furie, a încetat între lucrările de artă ce parcă au avut ele însele rolul tămăduitor al plantelor reprezentate.

„Un singur suflu unește concretul cu realul proxim al vegetalului. Este suflul unei respirații complete, integratoare șI definitorii”. (Mircea Oliv, în catalogul de prezentare a expoziției)

Copiii și-au găsit florile alese din catalog acum o lună.

Bucuria căutării în sălile de expoziție era una, cred, cel puțin egală cu bucuria zburdării pe un câmp înflorit plin de miresme tămăduitoare. Parcă și-au găsit fiecare cufărul cu galbeni. Și, apropo de cufăr, chiar era unul acolo, mare, frumos, vechi, plin de plante uscate, reale de data aceasta. Însă ochiul vigilent al paznicului de muzeu era pe aproape când am vrut să fotografiez și aceast exponat... Așa că mă rezum la imaginile „furate” cu telefonul, pentru care am cerut acordul − nu chiar profesorului, nu l-aș fi deranjat pentru atât, ci fiului său, care mi-a fost coleg de liceu la Arte. Deci nu sunt chiar atât de „furate”...

Cum altfel aș putea să împart bucuria cu alții, care nu au cum să ajungă aici, să vadă cu ochii lor aceste lucrări ce parcă te fac să deschizi ochii mai tare, trecând prin realitatea înconjurătoare plină de astfel de minunății... Am găsit aici atinsă menirea pictorului: de a face simțit și mai bine văzut un prezent continuu, ce adesea ne scapă, prinși fiind în tumultumul cotidian de fleacuri ce ocupă primele locuri în viața noastră. A fost ca o detronare a insignifiantului, și o întronare a ceea ce merită cu adevărat să stea la loc de cinste. Pentru copii a fost un start în a recunoaște pe câmp, în curte, în grădină, chiar și pe marginea drumului, plantele scoase în lumină, de altfel banale, pe simezele expoziției de la castel. Și, chiar dacă e castel, nu sunt neapărat crini și flori exotice... Sunt flori de păpădie, flori de mușețel și multe alte plante ce, până să le găsești numele, le și simți mirosul, pentru că le cunoști... dacă nu tu, sigur le-a cunoscut cineva și ți-a făcut un ceai când erai mic, și tot le recunoști.

„La limita tuturor nostalgiilor, pictorul proclamă «firul de iarbă» ca pe un dar, ca pe un aievea al inimii fiecăruia, ca pe o amintire a pământului cel mai îndepărtat, ca pe un leagăn al primelor noastre începuturi”. (Mircea Oliv)

„Darul întrupat într-un mănunchi de iarbă înflorită − posibilitatea supranaturală de a fi prezent în chip magic, asemeni cerului, pretutindeni în același timp”. (Mircea Oliv)

„Nostalgia lui Marcel Lupșe pulsează o viziune de clară reverie. Teluricul se materializează și pune în mișcare «dorul de dialog cu Înaltul»”. (Mircea Oliv)

„Geografia spirituală pe care o configurează și o povestește este geografia unor anotimpuri și a culorilor efective care dezvăluie anumite stări figurate poetic și simbolic”. (Mircea Oliv)

Și, pentru că la ora închiderii expoziției soarele era încă sus pe cer, că așa e în iunie, și pentru că nu am vrut să ieșim din lumea miresmelor vegetale, ne-am dus la o plantație de lavandă, un sat mai sus, de unde ne-am întors cu brațele pline de buchețele înmiresmate pentru a ne umple și casa... căci sufletul era plin deja, de la expoziție.

Simona Andrușcă