Picnic cu picnic

Dacă data trecută am uitat obiectul picnicului acasă, de data asta nu s-a mai întâmplat așa. Însă, cu picnic sau fără picnic, văd că acesta nu poate constitui obiectul ieșirii noastre mai mult de câteva minute. Vedeți coamele din spate? Cum să mănânci liniștit și pe-ndelete când peisajul te îmbie să-l cucerești și cu piciorul, nu doar cu ochiul?

Nici n-am apucat să gustăm bine din bunătăți, că fetele și-au și pus în gând să plece. ,,N-o să ajungeți departe”, am gândit eu. „Mergeți”.

Cine s-ar fi gândit că linia ce se vede la orizont va fi străbătută de piciorușele lor în pantofiori de biserică (căci eram pregătiți doar de-un picnic după liturghie, nu de-o excursie cu drumeție)?...

Și-au luat câte o pătură drept bagaj de călătorie... pe care aveau să o abandoneze pe traseu imediat.

Cea mică a rămas în urmă, fapt pentru care m-am pomenit și eu intrată în joc. Nu credeam totuși că o să ajungem până în vârf.

În depărtare, pe deal, se văd doua puncte albe, care pe cea mică au descurajat-o. Prea departe s-au dus.

Au ajuns în vârf, noi - după ele! Ne fac cu mâna.

Mai avem un pic. E destul de abrupt pentru vârsta celei mici... dar și pentru mine.

Începe să apară soarele de după nori... sau de după deal... Totul se schimbă. Am lăsat în urmă o lume în umbră.

Ne uităm în spate, la vale. Se vede mașina. Acolo au rămas tata cu cel mic... A ajuns soarele și la ei. Nu credeam că azi vom mai vedea soarele...

Am ajuns.

Când gândeam că vom avea un drum întors liniștit și ușor, la vale, fetele au zărit încă un deal, numaʼ bun de cucerit... Nici nu am apucat să-mi trag sufletul, că...

- Ce-ar fi sa ajungem și pe celălalt deal?

Musai să alerg după ele: jerseele au rămas la mine, se lasă seara, răcoarea...

Și, din vârful celui de-al doilea deal, bineînțeles că au fugit pe-al treilea!

Simona Andrușcă